Editorial 14

Standard

Şmecheria de colectivă luptă pentru un nou mandat

Sebastian Ignat Ploieştiul se transformă. Ploieştiul capătă o meclă europeană. În Ploieşti se repară străzi, se construiesc echipe de fotbal, totul este roz. În municipiul nostru, Primăria ne ocroteşte ca pe copiii săi. Toate lucrurile sunt minunate în Ploieşti. Domnul Emil Calotă ne va zâmbi, pentru a treia oară, cât de curând, cu mâna-ntinsă după votul nostru, al celor mulţi care beneficiem de aceste condiţii minunate de trai. Mulţumim, domnule Primar, sunteţi pentru noi un tată drept şi, totodată, o mamă iubitoare! Vă adresăm, din sufletele noastre poluate, un călduros „marş acasă”, pentru că, evident, puţin mai devreme am glumit. Era şi normal, cum să îl lauzi pe Emil Calotă? Pentru ce? Sigur, trebuie să recunosc că este un tip informat şi iubitor de artă. Astea sunt părţile bune. Păcat că, în spatele rânjetului sfidător, se ascunde caracterul. Aroganţa iese la iveală în tot ceea ce întreprinde. Populismul îşi demască haina după cum parvenitul cu VW Passat iese din luxoasa sa limuzină ştergându-şi mucii cu sacoul, în sunet cristalin de manele. Modulul gândirii edilitare la nivel „macro”, de tip castrist, este vizibil atunci când păşim pe străzile proaspăt asfaltate despre care vorbeam mai devreme. Lucrări de mântuială, canale rânjind spre cer, găuri în asfaltul proaspăt turnat, semne lipsă şi benzi reflectorizante aproape inexistente. De la intrarea în oraş, călătorul care tranzitează urbea riscă să-şi rupă gâtul în dreptul supermarketurilor unde o plăcuţă pricăjită îl anunţă, la doar câţiva metri de curbă, că Buzăul e la stânga. Vopseaua de pe carosabil lipseşte. Drumul de la giratoriu, trecând pe lângă maestrul Jean şi până la MC Donald’s arată ca după război. „În morţii mă-sii de oraş de doi lei”, am răcnit, zilele trecute, după ce am făcut praf maşina într-o groapă tot aici, în capitala de judeţ. Blestemele au curs violent la adresa drumarilor incompetenţi dar şi a celor care aranjează licitaţii în urma cărora se asfaltează prost, dar mult. Acesta e peisajul, cu el defilăm. Măsura incompetenţei este contra-balansată de elanul patriotic degajat de apropierea alegerilor. Şi iar se face treabă proastă, din nou vom decoperta într-un an, doi, pentru a repara ce astăzi s-a lucrat prost, în beneficiul clienţilor de partid care primesc lucrare după lucrare, doar-doar va mai exista un mandat, între 2008 şi 2012. Îmi tremură degetele pe tastatură numai la gândul că, la anul, ştampila populară calcă din nou pieziş, orbită de şmecheria de colectivă, pentru a trimite în fruntea municipiului un maţe fripte, cu aere de împărat. Într-u îndestularea clienţilor de licitaţii măsluite şi a trepăduşilor pupincurişti care speră, cu disperare în burţile goale, la îmbogăţirea prin ei înşişi, şi cu şefu-n frunte. Pentru a prelungi agonia unui oraş condus de hoţie şi incompetenţă.

Nicu Boaru în efect…

Standard

Auroparlamentari

 De Nicu Boaru

 Sau „crisoparlamentari”; parlamentari de aur, aşa s-ar traduce cuvântul (cuvintele) de dinainte. Cam aşa ceva ne-ar trebui în momentul (cronicizat) al unei crize  care întrerupe, vorba cuiva, un lung şir de neregularităţi, neaşezări, bâjbâiri. Alegerile europarlamentare bat (!?) la uşă şi agită doar umflătura artificială numită politică dâmboviţoasă. Cetăţeanul mediu (dezvoltat), contribuabilul mărunt, nevoiaşul atâtor gheburi de taxe, dări, impozite, n-are (încă) habar şi nici nu resimte ca pe o urgenţă să afle ce delicatesă politică este făptura imprecizabilă de europarlamentar. Adică, o persoană care va fi aleasă pentru un an şi ceva şi care va preceda în acel ceva pentru care este aleasă pe altcineva care va zăbovi de trei ori mai mult şi  va încasa lunar de 30 de ori mai mult decât un parlamentar obişnuit. O persoană stimabilă, onorabilă, un neicusor, o ״damă bună״ (vivat Caragiale!), care va fi plătită în euro, ba chiar în … aur, pentru o muncă despre care …  Aici sălăşluieşte iepurele : ce travaliu sublim va exercita personajul propus şi ales, cine-i îndrituit să aleagă pe fericiţii auriferi şi euro-feri reprezentanţi? Participăm pentru prima dată, în numele unei democraţii (totuşi), într-un conclav european de vârf, unde cutumele, ca şi nuanţele, nu ne sunt foarte cunoscute. Există pe plan european o birocraţie înaltă (etimologic : puterea birourilor de comandă), nu o hârţogăraie balcanică,  încâlcită, de culise, lemnoasă ca limbă, nişte rafinamente de limbaj „bizantin”, care trădează nişte eminenţe cenuşii, cancelarii cu hărţile Europei, diplomaţii subţiri, şcoliri înalte la „universităţi” numite Metternich sau Machiavelli, un limbaj cu mii de semitonuri, aluzii şi amfibologii. Ce persoane poate să numească colonelul Voiculescu, de exemplu? Ce habaruri ar avea Becali despre misiunea şi percutanţa unui avocat explicit sau implicit al cauzei româneşti la Înalta Curte europeană? Tare mă tem să nu fie … euro-aleşi mulţi dintre cei care vor face o plăcută figură de mobilă bine lustruită, adică acele personaje şterse care, ca şi pentru listele locale sau centrale, reprezintă doar nişte consistente sume la bugetul unui partid. Vor alege pe cei dintre care noi vom alege tot aceleaşi personaje politice care stabilesc şi listele de consilieri, deputaţi şi senatori. Oameni care s-au orientat atât de bine asupra fotbaliştilor, folcloriştilor, afaceriştilor, plastilinelor bogate, încât străbatem de 17 ani deşert după deşert, mocirlă după mocirlă. Cu ce vor fi fiind superiori cei propuşi pentru toamna asta faţă de cei care ne vor rânji şi asurzi, prin promisiuni şi retorici baroce, la anul? Doar prin cunoştinţa unei limbi străine? Îl avem, de exemplu pe Orban, fratele lui Orban. Nu e vina mea că nu le ştiu prenumele sau că îl confund pe (cred) Ludovic cu (pesemne) Henric (ca să fim în terminologie istorică franceză). Vina e a lor, pentru că, „băieţi buni” – adică plăcuţi tuturor, nederanjanţi, flexibili – n-au schimbat cu nimic faţa locului unde chipurile lucrează. Faţa locului a rămas, vorba scriitorului, tumefiată. Unul dintre ei ştie şapte limbi (şi ruseşte). Orice traducătoare  de la Ministerul de Externe, încă nedevenită amanta lui Theodor Baconsky, deţine această performanţă. „Şi care-i problema?”, cum întreabă în americanizanta noastră vorbire de toate zilele cei tineri. Să nu cumva să ne iluzionăm cu „surpătoarea”, decisiva contribuţie a lui Orban în pluşul cu viclenii seculare al bătrânei Europe, vicioase în ale rafinamentelor oneroase.  Îi vedeţi pe Orban, pe guguştiucul altui partid, pe fâşneţica (lui … Baconski!) ţinând piept (oho!) frigului dominator şi aproape interjecţional al mârâitului reprezentantului direct al lui Putin? Pe ce nicovală de oţel albăstriu şi cu ciocanul cărei replici şi al cărei arderi pot găsi amârâţii ăştia poligloţi anemici tăria şi patosul patriotic ale unui Iorga, eşafodajul silogistic şi de revendicări subtile al lui Titulescu, şerpuirea, dar şi fermitatea unei oratorii de captaţie a lui Gheorghe Brătianu? Poate doar dacă îi trimitem în stratosfera europeană pe Hagi şi Mutu, pe Oana Zăvoranu şi Benone Sinulescu vom putea accede la recunoaşteri masive. Glumesc eu ce glumesc (amar, strâmb şi simplu), deşi ideea de a fi prezenţi unii dintre aceştia n-a fost străină de tigvele unor şefi de partide. Exagerând puţin, tare mă tem că şi poliglotul mut, amorf, timorabil în faţa rigorii germane sau a ondulării franţuzeşti, va avea consistenta prezenţă a fotbaliştilor sau footbulistelor, mai sus numiţi. Alegerea însăşi este dificultoasă. Ce criterii sunt decisive? Vârsta, pregătirea, obedienţa faţă de şef, puterea materială? Îl trimitem pe Bălăceanu-Stolnici, pe Ponta, pe cutare june, pe Patriciu, Vântu? Cei tineri, zice-se, n-au experienţă. În ce? Cât ştiu ceilalţi, bătrânii, de statutul practicat al europarlamentarului? Păi ştiu cam cum ştiu şi şefii de partide despre stânga şi dreapta politice, despre doctrine, concepte politologice actuale, Maniu, rege, legionari, Stalin, Lenin, mineriade, etc. Cum ştiu ce este aceea „democraţie” în variantele ei nenumărate de la cea (teoretic) autentică, până la avatarurile europene şi americane sau cele sud-americane şi … româneşti. Tot hazardul, ba chiar norocul nostru secular ne va izbăvi. Pentru că, am avut noroc cu carul, să fim bine înţeleşi. Dovada? N-am tras nici o concluzie înţelepţitoare, ducând-o într-o veselă iresponsabilitate. Maneaua, ciulamaua şi sarmaua.

Stavri versus caschete

Standard

Întrebări fără răspuns 

Cătălin Stavri 

Raportez. Urăsc prostia dar rog proştii să mă inspire în continuare. Aţi ghicit, vorbim iar de caschete. Şi de înfumurare. Să curgă întrebările. Ce vină a avut poliţistul comunitar că a dat drumul la girofare aiurea? De unde să ştie el că în faţa lui este Iulian Bach, şeful Poliţiei? De ce a făcut Bach tam-tam iar săracul comunitar şi-a pierdut slujba? De ce nu s-a sinchisit Bach să dea afară papagalii din subordine care dau drumul la girofare doar ca să nu mai stea la semafor? De ce comandantul Poliţiei Municipiului Ploieşti- Viorel Dosaru a sunat la Poliţia Comunitară când a avut oarece probleme cu nişte puştani care ascultau muzică? De ce, când tot domnia sa afirmă că poliţiştii comunitari, cu tot cu şefi, sunt nişte proşti? De ce afurisiţii de poliţai au dat drumul la girofare când jandarmii făceau o pândă la conductele de petrol? De ce Poliţia dă peste mână Jandarmeriei şi Poliţiei Comunitare? De ce nu este nimeni în stare să recunoască: pe ordine publică agenţii balonaţi nu fac faţă. Dar asta nu-i împiedică să pună frâne colegilor. Ce mai caută în poliţie bezmeticii de la Circulaţie? Mă refer la cel care a cumulat două amenzi, una de 30 şi una de 25 de RON iar rezultatul a fost 50. Ce mai caută în Poliţie cel care dă o amendă “pentru că respectivul nu purta centura de siguranţă pe scuter”. Iar fufele de la Circulaţie ar trebui să înveţe să întocmească un proces verbal. Dar nu, nu-i aşa. Poliţia cică stă bine. Cică are populaţia încredere. Cică sunt mereu la datorie. Cum naiba sunt la datorie când ţi se dă în cap ziua-n amiaza mare? Şi ale naibii Birouri de Presă, cum dreg ele lucrurile să iasă bine… Discutam într-o zi cu un prieten şi-i povesteam cum am mâncat bătaie degeaba (aveam vreo 15 ani) de la o bilă de grăsime cu caschetă. Ce-mi spune prietenul? “Nu pentru asta ar fi trebuit zburat cât mai ales că la Revoluţie el a furat o roată de caşcaval din Poliţie”. Staţi liniştit domnule comisar-şef Popescu de la Investigarea Fraudelor. E vorba de caşcaval, nu de cafea sau cine ştie ce alte produse confiscate. Sictir poliţiştilor, jandarmilor şi poliţiştilor comunitari bătuţi în cap. Şi pe cuvântul meu…”e” mulţi.  

Câteva ganduri bune pentru un miliţist

Standard

Poliţia în acţiune. Adică text cu un prost. 

Sigur nu aţi auzit de parcare ilegală atunci când nu există semne de acest tip, pe o stradă aparţinând domeniului public. Iată, însă, că de la o zi la alta, Poliţia îşi suflecă neuronul şi descoperă modalităţi noi de a ne convinge că bancurile alea, la care râde tot poporul, îşi merită din plin succesul de scenă. Exemplu concret: într-o zi, ca orice altă zi din procesul-verbal al unui plutonier de la IPJ, o maşină parchează în faţa unui local. Jumătate pe trotuar, jumătate pe carosabil. Adică relativ corect, ţinând cont de faptul că strada este îngustă iar bunul-simţ, acela pe care îl posedă atât de puţini oameni, în ziua de azi, ţi-o cere. Boon. Continuăm. Lângă cârciumă, există case, aşa cum v-aţi şi aşteptat. Din păcate, uneori, casele sunt şi locuite. Dintr-o astfel de casă iese un vecin, proprietar de dubă de transport călători, care îi spune, pe un ton obraznic, şoferului ce urma să intre în bar, că are maşina parcată cât se poate de prost. Omul se uită, întreabă în ce constă ilegalitatea, atâta timp cât nu blochează nici o intrare în curte, îi răspunde tipului cu dubă că maşina este parcată legal, după care intră în cârciumă. Nu ştiu cum se face că, la puţin timp, în local îşi face apariţia un neuron… scuze, un poliţist. „Bă prietene, ia vino până afară, că cu tine am treabă” – spune, cât se poate de politicos, Walker în mizerie. Omul face eforturi supraomeneşti să îşi înghită cafeaua rămasă în gât, după care iese cu organul aflat în timpul serviciului său, în slujba comunităţii parcă îi zice, nu? Afară şoferul îşi repetă povestea vieţii, cum că maşina este parcată perfect legal şi nu ştie de ce s-a deranjat războinicul dreptăţii până la bar. „Nu pentru asta am venit, ci pentru că ai jignit pe vecinu’”, zice neuronul de sub caschetă. „Am trei martori că nu am jignit pe nimeni” – se apără disperat proprietarul automobilului. Iese şi patronul. „Bă, tu câte amenzi vrei să-ţi mai dau?” – întreabă, ţâfnos, corijentul de la Ordine Publică. Patronul barului îi cere să se legitimeze şi, totodată, să vorbească respectuos, atâta timp cât nu au dat corijenţele din clasa I împreună. „Agent-şef Dobre Tănase” – se recomandă poliţistul. Şoferul indignat de comportamentul arogant al arogantului ia la cunoştinţă faptul că va fi amendat. Pentru ce? „Asta va stabili instanţa”. În cazul în care amendatul are ceva de adăugat pe tema asta. „Ok, vreau Proces-Verbal de contravenţie” – zice şoferul. Organul, în plenitudinea genialităţii sale sublime, îi spune că îl va primi în lipsă. La acest moment am fost sunaţi la redacţie. Iar poliţiştii exaltaţi, la auzul cuvântului „presă”, s-au suit în maşină şi au plecat. Mi se pare şi normal. Atâta timp cât nici ei nu ştiau prea bine ce caută acolo.

editorial 13

Standard

Remediu pentru nesimţirea din spitalele prahovene: Puşcăria.

Sebastian Ignat

Cu ceva timp în urmă, pe holurile Spitalului Judeţean, am asistat la o imagine de-a dreptul apocaliptică. Doi puşcăriaşi tineri se plimbau cu mâinile prinse în cătuşe, printre bolnavii ce-şi aşteptau rândul la secţia de „Urgenţe”. Erau escortaţi de patru poliţişti şi rânjeau tembel, hlizindu-se către organele care îi fotografiau, din când în când, cu telefoanele mobile din dotare: „Ce faci, mă, ne dai la televizor?”. Băieţii fuseseră aduşi, din carceră, pentru a li se înregistra boala de care suferă. Şi anume câte două cuţite înfipte în abdomen, de căciulă. Da, exact, aţi auzit bine. Puşcăriaşii se plimbau, cu iataganele înfipte în ei, printre pacienţii aflaţi la rând. Câte un poliţist deschidea, din când în când, uşa de la Urgenţe, pentru a-i anunţa pe doctorii aflaţi de gardă, că la uşa lor se află doi muşchetari cu cazier care defilează pe holurile spitalului, cu câteva lame înfipte în abdomen. Doctorul, nervos, îi dădea afară. Să aştepte, ce dacă suntem la Urgenţe! De acelaşi tratament beneficiau şi restul oamenilor aflaţi la rând. Unul îşi strângea hernia cu mâinile, altul era palid de la un apendice care ţinea neapărat să fie chiuretat iar unul era plin de sânge, în urma unei altercaţii de la o discotecă. Nimeni nu îi prelua, nimeni nu îi băga în seamă. Parcă eram la coadă la portocale pe vremea lui Ceauşescu, când aşteptam, spăşiţi, un semn de bunăvoinţă din partea şefului de aprozar. Pentru că un comportament asemănător au şi doctorii de la Judeţean, care, cică, sunt puşi acolo în slujba comunităţii. Cu aceeaşi situaţie ne întâlnim, de regulă, în toate spitalele din judeţ. Cu aceleaşi metehne avem de-a face tot timpul. În numerele următoare, Actualitatea Prahoveană va radiografia, pentru dumneavoastră, sistemul sanitar prahovean. Cu şpăgi, cu licitaţii aranjate şi cu întreaga porţie de nesimţire pe care o servim, zi de zi, fie că ne prezentăm la o simplă analiza sau ne înlănţuim, neputincioşi, în perfuzii. Cei care au jurat pe mamele lor şi pe Hipocrate să ne facă bine îşi bat joc, comportându-se ca nişte veritabili zbiri ori patroni de spital. Pe ei, cei care ne iau şpăgi pentru care ne oferă, drept troc, malpraxis, boli în plus sau deces din cauze nedesluşite nici măcar de biopsie, îi vom lua la bani mărunţi şi îi vom fotografia în flagrant. Pentru că salariul mic nu justifică lipsa de omenie. Dacă sunt nemulţumiţi de nivelul remuneraţiei, aşa cum zic, să-şi aleagă alt domeniu de activitate. Iar dacă sunt mulţumiţi pentru că îşi asezonează nivelul incompetenţei cu şpăgi, vom încerca noi să-i trimitem în puşcărie. Aşa să ne ajute Dumnezeu! Sau Hipocrate.

Stavri e invitat în pagina de comentarii din Actualitatea. Şi scrie beton despre miliţişti

Standard

Superiori plătiţi din banul nostru 

Cătălin Stavri

 Trebuie să recunoaştem că avem nevoie de poliţişti. Ne simţim în siguranţă când îi vedem patrulând pe stradă şi conştientizăm că sunt de partea noastră, gata să intervină pentru a ne scăpa de infractori. Ei bine, teoria aceasta de culoare roz dispare când ne lovim de realitate. Dispare când ne lovim de o mentalitate idioată, când poliţistul devine superior şi ne tratează de sus. Ca om simplu, trebuie să aştepţi. N-ai pile şi bani, trebuie să aştepţi ca mecanismul lent să te includă şi pe tine. Degeaba te duci bătut sau tâlhărit sau violat că ţi se spune „revino mâine să dai declaraţii”. Te disperă când vezi că hoţii intră şi ies râzând de la poliţie. Te disperă când vezi un scandal iar poliţiştii trec nepăsători. Te întrebi simplu: „De ce?”. Răspunsul se află undeva departe de tine, în birourile şefilor. Care şefi nu vor decât să iasă bine la evaluări, călcând în picioare orice doar ca să-şi păstreze postul. Subalternul este forţat să termine dosarul iar tu, ca om cu o problemă reală te transformi în cifre sau în statistici chiar dacă nu ţi s-a făcut dreptate. Poliţistul uneori nu conştientizează că se află în slujba ta. I se rupe c-ai probleme, el vrea acasă, să nu-şi supere şeful şi să fie avansat. Deşi eşti scârbit şi disperat nu poţi să te manifeşti normal, pentru că legea îl protejează. Câţi dintre dumneavoastră n-au văzut oameni disperaţi ţipând în faţa Poliţiei, câţi dintre dumneavoastră n-au fost repeziţi de cei de la 112? Câţi oameni n-au fost loviţi sau înjuraţi de poliţişti? Iar tu, plătitor de taxe, n-ai voie să i-o plăteşti cu aceeaşi monedă întrucât se numeşte „ultraj”. Te resemnezi şi „îţi bagi ceva în cascheta lui”, dar în gând. Pentru că dacă o spui pe gură se numeşte ultraj. Aşa că te înclini în faţa poliţistului prost şi pleci. Eşti victima sistemului.  

Prostănacului i-a sunat clopoţelul în Prahova

Standard

Caravană rurală cu Mircea-n frunte. Nu Radu, ci Geoană.

Reportaj pamflet

Când l-am văzut pe Mircea Geoană, la deschiderea noului an şcolar, în satul Ostrov din Aluniş, mi-am dat seama că PSD o duce rău de tot. În faţa copiilor emoţionaţi până la cravată la vederea marelui Tutankamon din fruntea cocorilor roşii, Mircea s-a străduit să convingă electoratul minor cum se va strofoca partidul său pentru tinerii hrăniţi cu lapte şi corn bugetar şi pentru pensionarii care se uită după un acelaşi corn aşa cum mă uit eu după Passat-ul primit moca de Emil Calotă. Copiii erau atât de interesaţi de discursul său încât nu mai pridideau cu palmele după ceafă, hlizeli şi alte obiceiuri atât de întâlnite la vârsta lor fragedă. Mircea, ambiţios, îşi vedea de treabă nestingherit. Ce să mai, distracţie, protocol, paranghelie, că doar nu avem zilnic ocazia să vedem un fost candidat la funcţia de premier jonglând printre gâşte, în căutarea succesului pierdut irevocabil şi declarat nul şi prostănac, chiar de nea Nelu in persăn, măi dragă.

 O latrină şi o privire înainte, adică Geoană preşedinte!În timpul acesta, din prea multă plictiseală, noi, reporterii de serviciu veniţi după cortegiul conducerii PSD prin teritoriile prahovene, vizionam veceurile din curtea şcolii, care nici măcar un acoperiş de carton nu aveau. Hm, poate au avut un designer excentric care s-a gândit că prichindeilor din UE-ul rural le prinde bine să se holbeze către cerul golaş, în timp ce screm cornul şi laptele expirat. Dar măcar să poţi închide uşa, băi nene. Cum, aşa e modelul, fără uşă? Scuze! Continuăm. HIP – după cum îl alintă, din când în când, nea Nelu – nu vede aceste detalii. Precum cocorul, zboară mai departe, ignorând latrina insalubră. Priveşte înainte, nutrind, probabil, speranţa că va mai prinde Revelionul pe fotoliul de preşedinte PSD. Allah să-i călăuzească paşii. Sau zborul, ca să păstrăm tonul de pe stindardul de luptă al partidului.  O limbă-n dos şi-o directoare face cât o promovare!Dacă banii de veceu lipsesc, cineva extrem de inspirat s-a gândit să investească, totuşi, în confortul micuţilor şcolari de la ţară, desenând o placă comemorativă numai bună de dezvelit, la acest moment de sărbătoare al comunei, de domnul Mircea. Un ditamai cearşaful acoperea o tablă de formatul unei pagini de caiet, în care se spunea că au trecut patruzeci de ani bătuţi pe muchie de la înfiinţarea acestui hamac de civilizaţie rurală, numit şi şcoala din Satul Ostrov. După momentul de adâncă şi vibrantă emoţie care mă trece tocmai acum, scuze, Mircea a luat, părinteşte, copiii de mână şi a intrat cu ei în clasă. A simţit şi o mică bucurie în suflet. Directoarea şcolii, din imparţialitate, probabil, a impus o uniformă cu tricouri roşii! Nu ştim dacă prichindeii care se scobeau apolitic în nas vor avea şi simbolul cu furnica sau cocorii pe piept, dar e un început, nu? Emil, ia aminte, ţi-a luat-o înainte satul Ostrov! Parol! 

Cu popii şi cu Dumnezeu înainte! Bineînţeles, dacă există!

Geoană s-a mai dus şi la o altă şcoală din Aluniş. Aici ceva mai multă lume, ba chiar şi doi popi! Amin! Copiii au pregătit un spectacol pentru toa’şu! Liderul actual al PSD a repetat placa sa, aia cu „noi suntem cei mai buni, noi vom face totul”, exact ca Superman. Singura diferenţă era că Geoană nu avea chiloţii traşi peste pantaloni. Şi pentru că a fost deja obositor, a mers cu stafful la masă. Fără copii. Că ei au lapte şi corn, doar. Cât să bage-n ei, nesătuii pământului! Cocorul şef a ţinut piept unei mese în aer liber, aşa ca la ţară, cu sarmale, pastramă, ţuică şi vin. Nu a lipsit ceapa cu şuncă şi brânza cu roşii. Mircea pare mulţumit. Simte cum sondajul devine din ce în ce mai erect. Păcat că, la început, cineva a greşit iniţialele sale, trecând, neatent, T.B.. Ghinion de neşansă… 

Un oarecare Dan Mircea Popescu se tot plimba printre invitaţi…

Am uitat să vă spun că la această acţiune a fost prezent şi un nene, care e senator de Prahova… oare cum îl cheamă? Dan… Mircea Popescu, uite că mi-am amintit. Nu ştiu dacă şi el şi-a amintit că e parlamentar prahovean, dar ce contează? Oricum nimeni nu-l băga în seamă. Se plimba de unul singur, pesemne cu gândul la vila de pe Zamora sau cu gândul la o strategie de-a sa care să mai aducă ceva procente PSD. În minus? Că în plus, de unde…  Revenind la Mircică. Geoană, nu altul.Omul a avut de lucru mai spre după-amiază, când trebuia să facă faţă Biroului Judeţean al PSD. Ce a fost în acea sală… greu de spus, dar micul lider al marelui partid se aştepta ca totul să se termine în cel mult o jumătate de oră. N-a fost aşa, discuţiile au durat mai bine de trei ore. Ieşit din sală, Geoană nu a mai vrut conferinţă de presă, deşi jurnaliştii erau de o oră şi jumătate în soare, în faţa sediului PSD. Fostul ministru de externe era cam negru, dar a dat o declaraţie, iar când a fost vorba de Guvern s-a înfoiat şi a povestit cum o să dea cu Tăriceanu de podele, cum o să arate el cine e PSD şi că moţiunea de cenzură, aia care n-a fost depusă, ba că a murit Patriarhul, ba că începe şcoala, va fi dezbătută. Mai întâi în partid şi apoi, dacă va mai exista, va ajunge în dormitor, scuze, în Parlament. Aşa să-i rămână numele! Andrei CristeaIgnat Sebastian