18 ani, 6570 de zile, milioane de deziluzii

Standard

Un pas stingher în neaua proaspăt căzută, un decembrie al amintirilor sângeroase, cruci albe îmbrăcate în tricolor, inimi îndurerate care plâng, an de an şi privesc în gol. Întrebările curg, răspunsurile întârzie mereu să apară: De ce el? De ce ea? De ce fiul meu? De ce fiica mea? De ce mama? De ce tata? Când se va ridica dreptatea din mormânt?
Pentru mulţi pare patetic. Pentru cei care uită, cu un rânjet tâmp, occidental şi suficient pe figură, totul pare prăfuit, dosit, dat deoparte, în beneficiul unui prezent lovit de o normalitate aparentă.

Uităm, băgând în noi E-uri, de acea iarnă şi, mai ales, de motivul pentru care a trebuit ea să existe. Suntem minţiţi, furaţi şi ne târşâim prezentul în sunet de house şi ştiri de la ora cinci, doborâţi de grijile unei realităţi slabe în calorii şi plină de imprevizibil. Trăim sărbători fericite numai din gură şi ne urâm cu aceeaşi patimă cu care ne fură cei care au confiscat prezentul, în beneficiul lor şi al beizadelelor crescute cu lapte şi miere, în vile plantate lângă blocuri mizere, în sunet de manele, de seminţe sparte şi de subcultură adusă la paroxism. Aşa au trecut 18 ani de la un moment crud şi magic în aceiaşi măsură. Sângele eroilor este spălat azi de pe caldarâm de agonia noastră, a celor mulţi, care murim, zi de zi, încruntaţi, săraci şi trişti. Şpaga – un alt cuvânt care a dăinuit peste timişorenii, sibienii şi bucureştenii mutilaţi, conducându-ne viaţa, de la maternitate şi până la înmormântarea cea de pe urmă. Asistenta ne ajută să ieşim la lumină, cu buzunarele pline de bancnote, iar popa ne cântă la cap hitul de final – Veşnica pomenire – , numărând, pe sub barbă, în ritmuri plânse interpretate de bocitoare, şpaga dătătoare de spălarea păcatelor, amin, să ne fie ţărâna uşoară!
Spitalul ne infectează şi ne omoară cu zile, poliţistul ne amendează şi ne nenoroceşte pe nedrept, politicianul ne fură cu seninătatea cleptomanului care nu se poate abţine iar funcţionarul de la ghişeu se scarpină-n fund, sictirit, că îl deranjăm cu plata impozitelor.
Şi uite-aşa trece anul, vine Crăciunul, ne urăm iar sărbători fericite, la fel de nedumeriţi şi deprimaţi de lumea dezolantă în care dăm din coate, aşteptând anul viitor care, inevitabil, trebuie să fie unul mai bun decât ăsta pe care-l lăsăm în urmă. Să dea Dumnezeu! – auzim din toate gurile. Ar fi fost frumos, emoţionant şi, totodată, potrivit, să vin cu gânduri pioase, calde şi pline de „duh sfânt”, cu ocazia acestor Sfinte Sărbători. Recunosc în faţa dumneavoastră că nu reuşesc să vă încurajez cum fac rudele, vecinii, politicienii şi restul optimiştilor ăstora care o dau cu Dumnezeu înainte. Nu pot decât să vă aduc aminte câteva versuri care mă emoţionează de fiecare dată când le ascult. Devin trist, în fiecare ajun de Crăciun, atunci când aud melodia „Nopţi”, interpretată de Vali Sterian.
Nopţi lungi şi triste acasă mă gândesc,
Şi pe voi acolo vă zăresc
Sunt nopţi pline de groază pentru mine în război
Sunt nopţi de basm acolo la voi
Doamne, pentru ce o viaţă de coşmar?
Şi pentru cine se moare în zadar?
Sunt nopţi pline de groază când teamă mi-e să fiu
Sunt nopţi de basm de care nu mai ştiu.

Doamne, vino Doamne
Să vezi ce-a mai rămas din oameni…

De ce nu încetaţi acest cumplit război?
De ce vă gândiţi numai la voi?
Şi nici nu vă pasă de mama care-şi plânge
Copilul său ucis ce zace-n bălţi de sânge
Şi nici nu vă pasă de cei ce nu mai sunt
De cei ce vă acuză de-acolo din mormânt.

După faptă, care răsplată?

Standard

Ieri, cotidianul naţional Evenimentul Zilei publica, într-o ştire de câteva rânduri, declaraţia lui Dumitru Oprea, rectorul Universităţii din Iaşi, din care reiese că omul se gândeşte, mai nou, să îşi dea demisia din noul brand fuzionat şi umflat cu pompa calculului politic – PDL. Profesorul a fost ales europarlamentar pe listele Partidului Liberal Democrat iar acum va fi plasat, conform calculelor centrale, pe un loc doi în conducerea noului hibrid politic. În fruntea organizaţiei din Iaşi urmează să fie înfipt actualul senator PD, Dan Cârlan, şeful organizaţiei PD din Iaşi. Depresia PLD este naţională. Iar semidepresia PD este temperată de poziţia funcţiilor care dă o stare de spirit mai bună în cadrul organizaţiilor naţionale. Dar nu este suficient pentru a conlucra într-un partid bi-doctrinar, aşa cum se anunţă a fi Partidul Democrat Liberal. Îmi cer scuze, dar nu mai reuşesc să fiu serios, pragmatic, aşa cum o cere rubrica de faţă. Ce tâmpenie! Trăim o premieră naţională care tinde, în ciuda calculelor politice macro, să se transforme într-o gafă monumentală. Un PLD ajunge, în nici un an, să obţină, la europarlamentare, un scor fabulos, reuşit după o muncă titanică, indusă de avântul celui care este la început şi vrea să se afirme, după care, în ciuda trendului ascendent clar, este îngenuncheat de calculul politic adus la paroxismul gândirii pragmatice. Două nume paralele, două doctrine separate, două entităţi distincte se apropie forţat, artificial şi absurd. Ideea unui megapartid vine, desigur, tocmai de la Cotroceni. Băsescu a calculat o alianţă, puţin speriat de un scor slab la referendum, şi a scos din mânecă o fuziune care să se aşeze, în câteva luni, pentru a deveni noul partid numai bun de pus la guvernare, sub un preşedinte aflat la al doilea mandat de cinci ani. De ce să atragă PLD electoratul PD aflat, la ora actuală, în poziţia dezorientatului din nuvelele caragialeşti? Mai bine să meargă procentul aflat în creştere al PLD către PD. Cam aşa, cred eu, că au stat lucrurile atunci când Theodor Stolojan a fost chemat de Băsescu la discuţii. Un calcul greşit, după părerea mea. Din păcate, în biroul de la Cotroceni nu s-a calculat şocul acestei schimbări. Sau s-a calculat greşit, cinic şi lipsit de moralitate. Luăm exemplul Prahovei, unde din nimic, PLD a ajuns la un scor electoral bun. Mă întreb cum se vor înţelege acei tineri peledişti amendaţi de poliţiştii provinciali, împinşi de la spate de primarii PD, în timp ce lipeau afişe cu Stolojan. Luăm drept exemplu patria lui Savin, primarul buştenarilor de pretutindeni. Toată campania electorală au existat, în dreptul tăbliilor destinate afişării ofertelor electorale, câţiva oameni „de bine” care intimidau lipitorii de afişe sau rupeau afişele cu toţi contracandidaţii PD, partid din care face parte şi fostul muncitor, actual masterand, Emanoil Savin. Mă întreb, nici măcar retoric, cum se va înţelege primarul pedist cu noii lui colegi peledişti care erau alergaţi de salahorii savinoizi prin Buşteni, când afişau posterele cu Stolojan? Se gândesc oare cei de la centru că munca provincialilor sau cea a bucureştenilor din organizaţiile sectoriale care le-a dat acum şansa liderilor să îşi umfle, în prezent, tărâţa negocierii, se transformă într-un fiasco lamentabil, fără nici o scuză legată de o viitoare ţintă ori strategie? Cum se trezeşte din somn peledistul care a simţit în coaste antipatia pediştilor din teritoriu, mascată atât de bine la centru, după o campanie electorală în care, probabil, nu a dormit prea multe nopţi? Din păcate se pare că la aceste întrebări au început să-şi răspundă din ce în ce mai mulţi, din ambele partide. Furia împotriva diktatului de la Cotroceni a luat locul şampaniei inaugurale. Iar acesta este doar începutul. Pentru că, peste toate calculele politice în care se visează la alianţe compromiţătoare între PSD şi PNL ori la continuarea atragerii segmentului liberal spre noua formaţiune (fapt ireal acum şi blocat tocmai de ultimul demers al cuplului Stolojan-Băsescu), există oamenii care au muncit şi care, în loc de recompensă, li s-a arătat degetul mijlociu. De cele mai multe ori, jocul politic este murdar. Acum este doar tâmp. Aştept cu interes viitoarea cununie oficială, botezul şi, inevitabil, parastasul de final.

Tinerii români au demonstrat: sunt cretini, dar sunt cool

Standard

ignat@actualitateaprahoveana.ro 

Prezenţa la vot a consfinţit, spre dezamăgirea mea, blazarea generaţiei mele, sufocată, în copilărie, de cravata de pionier şi deprimată, în prezent, de imposibilitatea achitării ratelor la DVD cu Home Cinema sau de greutatea de a-şi plăti datoria la magazinul alimentar de la colţul blocului. O generaţie crescută urât, între blocurile insalubre ale oraşelor staliniste, hrănită cu soia şi cu speranţele portocalelor primite cu ocazia „sărbătorilor de iarnă”, ori cu sticla de Pepsi linsă, pe nerăsuflate, vara, pe litoralul românesc. Tinerii care în anul de graţie 2007 scuipă toată ziua televizorul cu ochii holbaţi la Champions League sunt acei copii subnutriţi ce strigau, în anii 80 „gumi-gumi”, agăţându-se de maşinile puţinilor străini ce se încumetau să ne viziteze ţara şi curvele ce se puneau capră pentru o doză de cola şi un Kent super long. Obiceiurile au bătut pasul pe loc, în ciuda vremurilor ce s-au schimbat. Italienii şi-au reluat raziile erecte în România, femeile continuă să-şi deseneze idealurile în funcţie de potenţa străinului care le asediază budoarul iar românul rămâne ferm pe poziţii, afişând acea durere în prohab balcanică cu care s-a obişnuit el să trăiască între zilele de salariu. Pensionarul nu se lasă nici el mai prejos, demonstrând, printre altele, că şi la vârsta a treia poţi să fii o stâncă de neclintit în calea înţelepciunii. Ultima speranţă în combaterea falimentului neuronic naţional o găseam în generaţia tânără, despre care credeam, până mai ieri, că va da un pumn în plexul mizeriei morale în care ne zbatem. M-am înşelat amarnic. Adunătura de manelişti, filarmonişti, rock-işti ori hiphop-işti ce-şi trăieşte apogeul hormonal nu este interesată de alegeri ori de referendum. Are alte preocupări, mult mai pământeşti: sex, fotbal, băutură râgâită până în zori de zi, prin cârciumi care mai de care mai boeme, sau, pur şi simplu, VH1, Atomic şi MTV. Sărăcia morală nu-şi găseşte scuze, de această dată, în dezamăgirea faţă de politicieni, în traiul lipsit de coeficientul caloric minim sau în lipsa unei speranţe pentru ziua de mâine. Refuzul de a participa la exerciţiul democratic este pornit din excesul naţional de imbecilitate, poleit în motivaţii ce frizează penibilul. Nu sunt eu măsura perfectă pentru a da exemple pozitive de conduită civică, dar, în schimb, pot să observ, cu tristeţe, că idealurile pentru care, acum 20 de ani, la Braşov, s-a murit, pentru care acum 17 ani, în toată ţara s-a strigat din toţi plămânii „Jos dictatura”, sunt luate la mişto de cei care profită de pe urma celor care s-au stins atunci. Tinerii de astăzi uită, cu un egoism tâmp, drama celor măcelăriţi de gloanţele securiştilor, de acei tineri morţi pe caldarâmul din Piaţa Operei, din Timişoara, din Piaţa Mare din Sibiu, şi din Piaţa Universităţii din Capitală, aceia care au crezut, din toată inima, că alinarea jertfei lor o constituie libertatea de a gândi, dar şi aceea de a te implica liber în societate, fără constrângeri, fără pumni în gură. N-avem timp de politică, n-avem nici un chef să ştim ce se întâmplă în jurul nostru, nu ne place să citim ziare, ne doare-n cot de cine ne conduce destinul la Primărie sau în Consiliul Local, dar găsim timp suficient să uităm. Absenţa de la urne este percepută greşit ca fiind o palmă dată politicienilor ce au candidat la europarlamentare. Este doar un comportament dezolant, impardonabil. Ce să mai vorbim despre refuzul de a vota pentru referendumul ce ar fi putut să consfinţească, după 17 ani, jumătate din Punctul 8 de la Timişoara. Pentru că asta am ratat acum: împiedicarea celor cu trecut obscur şi obscen să mai respire aerul rarefiat din poziţia de ales al neamului. Nu ne-a interesat. „Cine uită nu merită” – a spus Nicolae Iorga. Avea dreptate. Nu merităm decât cleptomani care să ne conducă, iar noi, în mod constant, să ne plângem de milă. Şi să sărbătorim prostia. Şi să ne plângem că trăim în România asta rea şi săracă.