Temă pe care organele legii ar trebui să o fredoneze zilnic: „Pentru frăţiorul meu, cel mai tare spărgător de bănci, fără număr!”

Standard

Asta s-a auzit, zilele trecute, în difuzoarele unei discoteci. Cel mai tare spărgător de bănci care savura, satisfăcut, de la o masă, dedicaţia făcută de complicele său, este un veritabil hoţ căutat pentru ce altceva decât… spargerea unei bănci din Arad. Cei doi proşti s-au dat de gol lăudându-se, la microfon, în faţa discotecii, fiind convinşi că sunt mult prea „barosani” încât să-i „facă” cineva pe ei.

Poliţia a intrat pe fir şi l-a arestat pe unul dintre ei. Celălalt „barosan” a avut atâtea ouă în dotare încât s-a pitit ca ultimul ciorditor din buzunare, fiindu-i frică de pârnaie. Dacă ştirea asta o auzeaţi în vreo ţară a Europei de vest, evenimentul nu făcea decât să producă amuzamentul unui public liniştit şi satisfăcut că din munca şi impozitele sale oamenii legii şi-au făcut datoria. Însă, în România, printre noi, cei care trăim zi de zi pericolul de a fi agasaţi fizic sau olfactiv de o grămadă de jigănii interlope, faptul este cotidian, crud, banal.

Îi felicit pe oamenii legii pentru captura făcută, am înţeles că cei 15.000 de lei furaţi din bancă au fost găsiţi acasă la unul dintre suspecţi, dar nu pot să nu mă gândesc la miile de cazuri de tâlhării, bătăi, ameninţări, înjurături, îmbrânceli care zi de zi, fără excepţie, poluează societatea românească, dar rezolvate „amiabil”: adică victima încasează pumnii sau insultele, iar agresorul pleacă acasă, lăudându-se, în faţa prietenilor, cu o nouă faptă reprobabilă nepedepsită de nimeni.

Mă îngrozesc numai la gândul că cei doi hoţi proşti care s-au dat singuri în vileag, prin tupeul incredibil avut, acela de a se lăuda pentru o faptă de infracţionalitate severă în public, aşteptând, probabil, recunoaşterea cartierului, creşterea cotei între pipiţe şi, inevitabil, se pot transforma în exemple de viaţă printre tinerii fără serviciu din oraşul lor. „Dacă ăia se laudă cu spargerea unei bănci şi mai sunt, încă, în libertate, eu de ce să nu încerc?” – asta îşi poate spune orice tânăr care ia parte la un astfel de exemplu comportamental incredibil.

Vă daţi seama că un astfel de comportament denotă, în mod direct, nepăsarea faţă de un stat mult prea slab pentru a lua măsuri, depăşit de numărul imens de infracţiuni săvârşite zilnic? Absenţa legii în societate reiese din comportamentul şoferilor, al tuturor cetăţenilor. Tupeul prostului care se crede barosan derivă, exclusiv, din slăbiciunea autorităţilor statului, din indolenţa cu care se aplică legea şi, nu în ultimul rând, din cauza unui sistem legislativ defectuos, lăsat, parcă, intenţionat, să deservească putorile şi infractorii.

Vă dau un alt exemplu. La socrii mei în curte au venit nişte ţigani care le-au spus că le vopsesc tabla de pe casă cu nouă milioane de lei. Socrii mei, oameni cu venituri modeste, au fost de acord să-şi folosească economiile în acest scop. După patru zile în care au folosit maxim două kilograme de vopsea, în valoare de maxim două milioane de lei vechi, ţiganii au zis că ei s-au înţeles pe 90 de milioane, nu pe nouă. Vă imaginaţi că nişte pensionari cinstiţi nu ar fi bătut palma niciodată pe o astfel de sumă, nemaivorbind că nu ar avea cum să coste atât vopsitul tablei de pe casă decât dacă băgau nişte ghiuluri de aur în vopsea! Am ajuns şi eu acasă, am chemat 112. Au venit doi poliţişti – un comunitar şi un agent de Poliţie. Poliţiştii au asistat impasibili în timp ce ţiganii, cu o şcoală în ei ceva de speriat, ne-au ameninţat că ei pleacă, dar ne asigură că vorbesc cu spoitorii din Bucureşti şi că vom veni noi singuri cu banii la ei. Socrii mei sunt bătrâni, au probleme de sănătate. Mă întreb ce se întâmpla dacă nu eram eu în curte? Poliţiştii nu s-au băgat, doar au asistat ca nişte simpli spectatori. Ţiganii – tupeu la maxim. Totul s-a terminat după ce le-am pus în mână o sumă de bani, de care acum îmi pare rău. Pentru că eu, în acel moment, nu înţelesesem exact ce au făcut ţiganii la casă, crezând că, la pretenţiile astea de zeci de milioane, au schimbat şi tabla. Pe de altă parte, mai apărea câte un ţigan la gard, care aştepta într-o maşină dubioasă deznodământul. Subtili, ţiganii ne-au băgat în cap ideea că ne putem trezi cu ei peste noi în casă, la noapte. Poliţiştii au început să se plictisească şi să se scuze – „domnu Ignat, ştiţi, noi zicem să vă înţelegeţi, că aşa fac ăştia, daţi-le ceva, că noi trebuie să plecăm, vă daţi seama că nu avem nici o putere”… incredibil, nu?

După acest incident neplăcut, am auzit că sunt cete de lucrători ţigani care merg pe străzile ploieştene şi fac la porţile oamenilor oferte asemănătoare. Sunt convins că mulţi, de frică, nu cheamă poliţia, şi plătesc bani. Această escrocherie incredibilă mascată de ţigani foarte bine, cu replici de genul „domnu’, noi suntem ţigani din Ardeal, avem autorizaţie!” funcţionează în Ploieşti şi, probabil, şi în alte oraşe ale ţării. Încet, încet, devenim victimele unor escroci pregătiţi, a unor tâlhari cu tupeu incredibil – toate acestea întâmplându-se într-un stat impotent, care opresează cetăţeanul cinstit. Cât mai suportă lumea? Când ne organizăm cumva să stârpim lichelele care mişună printre noi?

Pagini memorabile – 10 Mai 1981, mesajul Majestăţii Sale, Regele Mihai, la împlinirea a 100 de ani de la proclamarea regatului României

Standard

 

ROMANI, ROMANCE, de pretutindeni si indeosebi din tara noastra!

Anul acesta, vin catre voi de un 10 Mai exceptional, implinindu-se in aceasta zi, de sarbatoare si bucurie nationala altadata, 100 de ani de la proclamarea formala a Regatului Roman.

Cu 15 ani inainte de acel eveniment, de seama pentru tot echilibrul european, la 10 mai 1866, un tanar pincipe stain, din sudul catolic al Confederatiei Gennanice, raspunzand apelului a doua mici Tari Dunarene – unite doar de sapte ani intr-un singur stat, inca sub suzeranitate otomana – de a veni spre a le carmui, calca pentru intaia oara pamantul in care urma sa se odihneasca pe vecie dupa 48 de ani de rodnica domnie.

El, Carol I, Domn si apoi prim Rege al Romaniei, si-a impletit astfel destinul cu acel al noului sau neam: al vostru si al meu, indepartatul sau urmas.

Inceputurile monarhiei numai usoare nu au fost: tara fusese saracita, era inapoiata, suzeranitatea straina, desi mai mult conventionala decat efectiva, ramase totusi sa fie resimtita ca o ingradire si ca o povara apasatoare.

Prin grea jertfa de sange romanesc, razboiul din 1877-78 a dus la neatarnarea Principatelor, pe care Marile Puteri o consfintira la Congresul din Berlin, ca dupa nici trei ani sa recunoasca Romaniei, acum independenta, libera si suverana, autodeterminarea ei de-a se inalta la rangul de regat.

Cele ce au urmat le stie oricine se pleaca, fara partinire, asupra analelor istorice ale poporului roman: plecand de la asezaminte, o legislatie si oranduiri bazate pe o Constitutie atat apropiata celei belgiene, incit e socotita printre cele mai liberale ale veacului lor, si gratie intelepciunii suveranului, destoiniciei guvernantilor, pe care-i indruma necontenit, cit si prin conlucrarea solidara si munca constructiva a tuturor, Romania mica de atunci ajunse dupa decenii nu numai tara cea mai propasitoare dintre cele invecinate, cu o moneda deseori superioara cursului celorlalte ale Uniunii Monetare Latine din care facea parte, dar si, in diferite alte privinte la nivelul multor state apusene cu structuri mai vechi.

In interiorul tarii, progresele natiunii s-au dovedit cu prisosinta, de pilda in 1906, cu prilejul Expozitiei Internationale de la Bucuresti, comemorand cei 40 de ani ai monarhiei noastre, cand pentru prima dat s-au intalnit, intr-o insufletire fara seaman, multimi de romani veniti din toate tinuturile inca sub stapanire straina: prolog a ce avea sa se implineasca 12 ani mai tarziu…Iar Conferinta Pacii de la Bucuresti, din vara 1913, prin care s-a pus capat ultimului razboi balcanic, consacra influenta si prestigiul Romaniei, in afara, mult mai departe decat dincolo de granitele micului regat.

De altfel, istoriografii epocii, ca si biografii Regelui Carol I, atat romani cat si straini, sunt de acord toti a-i atribui meritul principal in acea inzestrare, pregatire si imboldire a tarii sale spre ascensiunea prin care avea sa devina un factor potential al pacii Continentului intru pastrarea careia, prin aplanarea diferendelor intre aliante rivale si a incordarii precursoare primului razboi mondial, pe calea mijlocirilor directe intre sefii de stat, parerea, sfatul si uneori concursul monarhului roman erau cautate de cancelariile marilor puteri in toate clipele mai critice ale relatilor diplomatice din perioada domniei lui; pentru ca inrudirea sa cu aproape toate dinastiile europene, dar mai ales taria lui de caracter si judecata lui patrunzatoare il desemnasera, in felul legendarului rege Nestor din Iliada, drept cel mai indicat orchestrator al concertului lor, ca sa-i atenueze discordantele.

De infatisarea grava si oarecum severa a intemeietorului dinastiei romane se leaga, pentru cei, tot mai putini, care au trait acele vremi, fata plina de bunatate, vesnic surazatoare, a Reginei Elisabeta, sotia lui blinda si generoasa pana la exces, „Mama ranitilor” din razboiul de independena, Carmen Sylva in lumea literelor, sub imboldul si protectia careia toate artele au luat in tara o larga, bogata si foarte fericita dezvoltare.

Sub urmatoarea domnie, a neuitatului meu bunic, Regele Ferdinand I al Tuturor Romanilor – precum a fost incoronat la 15 octombrie 1922 la Alba Iulia -, supranumit in strainatate Ferdinand cel Leal, iar de poporul sau „Regele taranilor”, romanii si-au vazut, in fine, implinit strabunul vis de a se regasi cu totii laolalta inauntrul hotarelor patriei lor comune, de multiseculara obarsie; iar satenii plugari care, la acel prim razboi pustiitor de vieti, isi varsasera sangele cu atita darnicie in apararea gliei, aveau sa se trezeasca improprietariti gratuit si stapinind individual cea mai intinsa suprafata cu putinta a pamantului ce-1 lucrau, printr-o reforma agrara salutata atunci in lumea larga ca un model de dreptate sociala, demn de copiat. Pasiunea inteligenta, dinamismul si, mai presus de toate, devotamentul neclintit pe care Regina Maria le-a pus in slujba romanilor, de la retragerea in Moldova si pana la izbanda, i-au fost cu prisosinta rasplatite prin veneratia acestora si recunostinta ce, constienti de meritele ei, i-o vor pastra urmasii lor.

Pentru perioada dintre cele doua razboaie, se cuvine sa reamintim actiunea permanenta condusa de Romania in sanul si in jurul Societatii Natiunilor intru organizarea si mentinerea pacii, actiune care i-a adus in lume internationala de atunci o influenta si un prestigiu neatinse de nici un alt stat si popor de marimea ei.

Soarta Continentului avea sa fie insa pecetluita in urma prabusirii treptate a echilibrului european. Pentru a ne feri de tragedia Poloniei, nimicita ca stat si ciopartita, regimul de atunci al tarii a preferat sa incerce a-i salva o anumita neatarnare cu pretu1 sacrificiului unei mari parti a teritoriului national, care totusi nu ne-a scapat de a fi atrasi in viltoarea conflagratiei mondiale.

Ce a insemnat aceasta catastrofa pentru noi, si ce ne-a adus, au trait-o parintii nostri si o mai traim acum cu totii.

Dar azi, cand comemoram un trecut in care s-au plamadit sufletele noastre, in pofida nevoilor, durerilor si intunecimilor prezente, as vrea ca, impreuna, sa ne indreptam gandul cu pietate si recunostinta spre inaintatii nostri care, cu mintea, munca si daruirea lor de sine, au faurit tara noastra, fara sa uitam rolul femeilor romane, carora li se cuvine un loc de mare cinste.

In ce ma priveste, tin sa va multumesc din adancul inimii pentru increderea si dragostea cu care m-ati inconjurat intotdeauna.

Orice ar fi sa ne aduca viitorul si oricat de mult ar trebui sa suferim, nu incetati a cultiva ceea ce a fost si trebuie sa ramana specificul sufletului romanesc: credinta, vrednicia, setea de libertate si dreptate, precum si omenia cea mai deplina fata de semeni.

Asa sa ne ajute Dumnezeu!

Traiasca Romania! Traiasca poporul roman!

MIHAI

România şi câinii maidanezi – adevărata stare a naţiunii

Standard

Săptămîna trecută, Daciana Sîrbu împreună cu organizaţia Vier Pfoten, actriţa Monica Davidescu şi Cristina Ţopescu au organizat o masă rotundă la Parlamentul European, unde s-a discutat despre problema maidanezilor din România. După ce Cristina Ţopescu a prezentat, fără a voala realitatea, situaţia masacrelor de la noi, parlamentarii europeni au rămas perplecşi.

“Cu ochii în lacrimi şi oripilată de ceea ce a auzit, parlamentarul european din partea Danemarcei, o doamnă foarte respectată, s-a ridicat şi a întrebat: «Dar voi nu sînteţi un popor creştin? Nu sînteţi ortodocşi?»”.

I-au răspuns că sîntem, dar au primit o replică sfredelitoare: “Şi cum se poate ca un popor ortodox să promoveze crima?”.

“Tot ce au putut face europarlamentarii prezenţi a fost să ne promită că vor face cunoscut demersul nostru, în aşa fel încît ţara noastră să primească recomadarea către civilizaţie. Ne-au îndrumat să vorbim cu preşedintele, indiferent dacă pe vremea cît a fost el primar s-au omorît în chinuri mii de cîini, în speranţa că poate şi-a schimbat părerea. Ne-au compătimit şi încurajat” – a povestit Monica Davidescu. Mii de e-mailuri curg la Parlamentul European, la cabinetul Dacianei Sîrbu, pe tema opririi măcelului în România. Puţini ştiu, însă, că legea 9/2008 interzice eutanasia şi pedepseşte cu închisoarea abuzurile, maltratarea şi uciderea animalelor.