Temă pe care organele legii ar trebui să o fredoneze zilnic: „Pentru frăţiorul meu, cel mai tare spărgător de bănci, fără număr!”

Asta s-a auzit, zilele trecute, în difuzoarele unei discoteci. Cel mai tare spărgător de bănci care savura, satisfăcut, de la o masă, dedicaţia făcută de complicele său, este un veritabil hoţ căutat pentru ce altceva decât… spargerea unei bănci din Arad. Cei doi proşti s-au dat de gol lăudându-se, la microfon, în faţa discotecii, fiind convinşi că sunt mult prea „barosani” încât să-i „facă” cineva pe ei.

Poliţia a intrat pe fir şi l-a arestat pe unul dintre ei. Celălalt „barosan” a avut atâtea ouă în dotare încât s-a pitit ca ultimul ciorditor din buzunare, fiindu-i frică de pârnaie. Dacă ştirea asta o auzeaţi în vreo ţară a Europei de vest, evenimentul nu făcea decât să producă amuzamentul unui public liniştit şi satisfăcut că din munca şi impozitele sale oamenii legii şi-au făcut datoria. Însă, în România, printre noi, cei care trăim zi de zi pericolul de a fi agasaţi fizic sau olfactiv de o grămadă de jigănii interlope, faptul este cotidian, crud, banal.

Îi felicit pe oamenii legii pentru captura făcută, am înţeles că cei 15.000 de lei furaţi din bancă au fost găsiţi acasă la unul dintre suspecţi, dar nu pot să nu mă gândesc la miile de cazuri de tâlhării, bătăi, ameninţări, înjurături, îmbrânceli care zi de zi, fără excepţie, poluează societatea românească, dar rezolvate „amiabil”: adică victima încasează pumnii sau insultele, iar agresorul pleacă acasă, lăudându-se, în faţa prietenilor, cu o nouă faptă reprobabilă nepedepsită de nimeni.

Mă îngrozesc numai la gândul că cei doi hoţi proşti care s-au dat singuri în vileag, prin tupeul incredibil avut, acela de a se lăuda pentru o faptă de infracţionalitate severă în public, aşteptând, probabil, recunoaşterea cartierului, creşterea cotei între pipiţe şi, inevitabil, se pot transforma în exemple de viaţă printre tinerii fără serviciu din oraşul lor. „Dacă ăia se laudă cu spargerea unei bănci şi mai sunt, încă, în libertate, eu de ce să nu încerc?” – asta îşi poate spune orice tânăr care ia parte la un astfel de exemplu comportamental incredibil.

Vă daţi seama că un astfel de comportament denotă, în mod direct, nepăsarea faţă de un stat mult prea slab pentru a lua măsuri, depăşit de numărul imens de infracţiuni săvârşite zilnic? Absenţa legii în societate reiese din comportamentul şoferilor, al tuturor cetăţenilor. Tupeul prostului care se crede barosan derivă, exclusiv, din slăbiciunea autorităţilor statului, din indolenţa cu care se aplică legea şi, nu în ultimul rând, din cauza unui sistem legislativ defectuos, lăsat, parcă, intenţionat, să deservească putorile şi infractorii.

Vă dau un alt exemplu. La socrii mei în curte au venit nişte ţigani care le-au spus că le vopsesc tabla de pe casă cu nouă milioane de lei. Socrii mei, oameni cu venituri modeste, au fost de acord să-şi folosească economiile în acest scop. După patru zile în care au folosit maxim două kilograme de vopsea, în valoare de maxim două milioane de lei vechi, ţiganii au zis că ei s-au înţeles pe 90 de milioane, nu pe nouă. Vă imaginaţi că nişte pensionari cinstiţi nu ar fi bătut palma niciodată pe o astfel de sumă, nemaivorbind că nu ar avea cum să coste atât vopsitul tablei de pe casă decât dacă băgau nişte ghiuluri de aur în vopsea! Am ajuns şi eu acasă, am chemat 112. Au venit doi poliţişti – un comunitar şi un agent de Poliţie. Poliţiştii au asistat impasibili în timp ce ţiganii, cu o şcoală în ei ceva de speriat, ne-au ameninţat că ei pleacă, dar ne asigură că vorbesc cu spoitorii din Bucureşti şi că vom veni noi singuri cu banii la ei. Socrii mei sunt bătrâni, au probleme de sănătate. Mă întreb ce se întâmpla dacă nu eram eu în curte? Poliţiştii nu s-au băgat, doar au asistat ca nişte simpli spectatori. Ţiganii – tupeu la maxim. Totul s-a terminat după ce le-am pus în mână o sumă de bani, de care acum îmi pare rău. Pentru că eu, în acel moment, nu înţelesesem exact ce au făcut ţiganii la casă, crezând că, la pretenţiile astea de zeci de milioane, au schimbat şi tabla. Pe de altă parte, mai apărea câte un ţigan la gard, care aştepta într-o maşină dubioasă deznodământul. Subtili, ţiganii ne-au băgat în cap ideea că ne putem trezi cu ei peste noi în casă, la noapte. Poliţiştii au început să se plictisească şi să se scuze – „domnu Ignat, ştiţi, noi zicem să vă înţelegeţi, că aşa fac ăştia, daţi-le ceva, că noi trebuie să plecăm, vă daţi seama că nu avem nici o putere”… incredibil, nu?

După acest incident neplăcut, am auzit că sunt cete de lucrători ţigani care merg pe străzile ploieştene şi fac la porţile oamenilor oferte asemănătoare. Sunt convins că mulţi, de frică, nu cheamă poliţia, şi plătesc bani. Această escrocherie incredibilă mascată de ţigani foarte bine, cu replici de genul „domnu’, noi suntem ţigani din Ardeal, avem autorizaţie!” funcţionează în Ploieşti şi, probabil, şi în alte oraşe ale ţării. Încet, încet, devenim victimele unor escroci pregătiţi, a unor tâlhari cu tupeu incredibil – toate acestea întâmplându-se într-un stat impotent, care opresează cetăţeanul cinstit. Cât mai suportă lumea? Când ne organizăm cumva să stârpim lichelele care mişună printre noi?