Despre „perfidul Albion” sau cum a interpretat Churchill dreptatea

Standard

În România Liberă a apărut un articol interesant legat de tragedia deportării saşilor din România spre iadul Uniunii Sovietice. Mai jos materialul.

TRAGEDIE. Mii de etnici germani din Transilvania şi Banat au fost aruncaţi în văgăunile Siberiei

Cum i-a deportat Stalin pe saşii ardeleni
 

Sașii au suferit drama deportării în Uniunea Sovietică

Cei mai mulţi dintre germanii deportaţi în Uniunea Sovietică au avut o singură vină: aceea de a vorbi aceeaşi limbă cu Adolf Hitler.

Imediat după 1 ianuarie 1945, când încă nu s-a aşezat lumea în urma războiului catastrofal, s-a răspândit prin satul meu, (Laslea, jud. Sibiu) zvonuri ciudate şi îngrijorătoare. Cică a venit la primărie un comisar sovietic care, împreună cu primarul şi cu şeful postului de jandarmi şi reprezentantul comuniştilor abia instalaţi, răscoleau arhiva stării civile şi alcătuiau nişte liste suspecte.

Dar, după o zi, zvonul n-a mai fost zvon, ci realitatea crudă: mergând din casă în casă, oamenii primăriei explicau celor în cauză să se pregătească pentru că vor pleca în URSS la lucru, pe timp de patru ani. Ideea i-a aparţinut chiar criminalului Iosif Stalin, tiranul din Uniunea Sovietică. Vestea a umplut satul de jale. Era vorba despre 310 oameni, bărbaţi, între 17-45 de ani, şi femei, între 18-30 de ani, pe care familiile, dar şi toţi ceilalţi, inclusiv românii şi rromii, îi plângeau cu durere.

Alaiul durerii

În ziua sorocită, întregul sat i-a condus până la gara Daneş, situată la o distanţă de patru kilometri, unde au fost îmbarcaţi în vagoane păzite de ostaşi sovietici înarmaţi.

Mergeam spre 14 ani şi noi, copiii, eram prezenţi la tot ceea ce se întâmpla, chiar dacă nu înţelegeam despre ce este vorba… Era vorba, aveam să aflu după câţiva ani, despre o Notă (nr. 031/1945) a Comisiei Aliate de Control din România, dominată de sovietici, despre care, culmea, nici preşedintele Consiliului de Miniştri de atunci, generalul Nicolae Rădescu, nu fusese informat, ceea ce l-a determinat să trimită celor în drept un protest vehemnt, pe motiv că el n-a fost nici măcar consultat despre un asemenea demers grav.

De asemenea, nici guvernul SUA n-a fost consultat şi a cerut Moscovei explicaţii. Numai Winston Churchill, primul ministru al Marii Britanii a declarat cu cinism: „Nu înţeleg de ce ar greşi ruşii ca 100.000-150.000 din aceşti oameni (etnicii germani – n.n.) să lucreze în subteranele lor”. De ase¬menea, atitudinea lui Churchill sublinia un adevăr de care se făcea complet vinovat dacă ne amintim cum a împărţit, pe un şerveţel de masă, sferele de influenţă la Yalta: „Trebuie să ţinem seama că am promis să lăsăm destinul României, în mare măsură, pe mâna ruşilor”. Şi l-au lăsat complet, nu numai „în mare măsură”.

Vorbind despre această dramă, deportarea, prof.univ. dr. Paul Philippi din Sibiu, preciza că, aproximativ 15-20% dintre cei deportaţi au murit acolo din cauza foametei şi a muncilor istovitoare la care au fost supuşi etnicii germani, iar dintre cei întorşi acasă cei mai mulţi au venit bolnavi . Membrii – prin alianţă- ai familiei mele, care s-au întors acasă mi-au povestit că aceste lagăre de muncă erau un adevărat iad pe pământ.

Un documentar alcătuit de Hanelore Baier, ziaristă din Sibiu, referitor la deportarea saşilor, relevă şi alte aspecte groaznice care au avut loc în acele împrejurări, inclusiv sinuciderea unor familii întregi – părinţi şi copii -, sau oameni găsiţi spânzuraţi în pădurile din jurul oraşului, de teama că deportarea va fi, de fapt, un loc de exterminare.

Cumplita călătorie, groaznica întoarcere

La reîntoarcere, cei care au scăpat cu viaţă ne-au povestit şi despre cumplita călătorie de căteva săptămâni, în vagoane de marfă unde au fost înghesuiţi 70-80 de oameni, de ambele sexe, şi unde au fost zăvorâţi fără apă şi hrană, având doar ceea ce au reuşit să ia cu ei de acasă.

Iar odată reveniţi acasă, saşii şi şvabii s-au trezit, deodată, săraci lipiţi pământului: nici tu case – luate de romi, dar şi de unii români -; nici tu animale, nici tu pământ… Nimic, nimic, nimic! Şi atunci au trecut să muncească „pământul lor” , dat altora, în parte, sau cu ziua, cum au putut, pentru a supravieţui.

Apoi, odată declanşată industrializarea, saşii şi şvabii au fos primii pe şantiere şi, cu hărnicia şi seriozitatea lor, încet-încet, s-au ridicat şi rănile războiului s-au vindecat. Nu pe deplin, nu în totalitate. Şi pentru că ruşii i-au trimis pe unii dintre deportaţi în Germania, s-a creat prima punte de legătură cu ţara lor de baştină, astfel încât a început alt fenomen, tragic prin demersul lui imediat, dar cu alte perspective pentru oameni: emigrarea în Germania şi Austria. Rezultatul îl ştim şi îl resimţim.

Cristian Paţurcă a murit, Petre Roman crede că ar fi fost „un om cu o anumită curăţenie în minte”. Haios, nu?

Standard

A murit cel care a cântat acele versuri memorabile, într-un moment când destinul ţării încă se mai putea îndrepta spre speranţa de mai bine. Nu a fost să fie. Imnul golanilor a fost anihilat de minerii veniţi la Bucureşti ca să oprească avântul celor care şi-au dat seama că eşalonul doi de comunişti ai PCR, susţinut puternic de structurile informative ale fostei Securităţi, pe fondul urletelor tovărăşeşti a unei mase de bizoni manipulaţi în stradă, adică „oamenii muncii” care strigau „Noi muncim, nu gândim”, „Iliescu apare, soarele răsare”, vor să instaureze în România un regim neocomunist incapabil să reorganizeze ţara spre drumul european pe care îl meritam cu toţii. Ateul Iliescu a reuşit, golanii au plecat acasă sau, după caz, în mormânt. Crimele au fost uitate, eroii au emigrat sau îşi duc crucea şi în prezent. Rezultatul politicii neocomuniştilor oportunişti care au luat puterea în 90 îl resimţim astăzi, aşa cum am spus-o în multe ocazii.  

Cristian Paţurcă a fost găsit mort în garsoniera în care trăia cu chirie.

Cristian Paţurcă făcea parte din Asociaţia 21 Decembrie, membrii acesteia, printre care şi Teodor Mărieş, deplasându-se la marţi la căpătâiul colegului lor de organizaţie. Numele lui Cristian Paţurcă nu este legat doar de manifestaţia din Piaţa Universităţii din 1990, el fiind nu numai autorul „Imnului Golanilor”, ci şi un activist al acestei mişcări. Ultima apariţie publică notabilă a lui Cristian Paţurcă a fost în iunie 2010, când a susţinut un concert aniversar şi când şi-a lansat cartea „Mi-e greu titlul de erou”.

În 27 aprilie 2010, Cristian Paţurcă a primit Crucea Naţională „Serviciul Credincios – clasa a III-a”, distincţie acordată acestuia de preşedintele Traian Băsescu la 20 de ani de la manifestaţia din Piaţa Universităţii. De altfel, preşedintele Traian Băsescu l-a vizitat pe Cristian Paţurcă şi în spital, în februarie 2010, pentru a se interesa de starea de sănătate a acestuia.

Colegii de la Adevărul de seară au discutat cu Petre Roman. Îl cunoaşteţi – pulover modest, premier poliglot, omul lui Ion Iliescu, anti-golan convins.

Ia luaţi de-aici zicere: „Mă gândesc că a fost un om sincer, cu o anumită curăţenie în minte. Nu i-am purtat niciodată pică, cu toate că în perioada mineriadelor eu mă situam de cealaltă parte a baricadei“.

Cu alte cuvinte, Petre Roman meditează de 20 de ani, că atâţia au trecut, la „anumita” curăţenie din mintea lui Paţurcă. Asemenea dubii existenţiale dezvăluite într-un banal interviu din 2011 îmi întăresc încrederea că puloverul lui Roman de atunci, în decembrie 1989, din Studioul 4 al Televiziunii Române, era recuzită şi atât. Din punctul meu de vedere există două variante de diagnostic. 1. Petrică e senil sau 2. Îi este ruşine şi va muri croşetând la scenarii scuzabile pentru manipularea şi hoţia de atunci. Dumnezeu să-l odihnească şi să-l ierte pe Cristi Paţurcă, cu bunele şi cu relele sale!

Nu suntem ticăloşi chiar toţi

Standard

„Ia zi, mă, popo, unde e, mă, Dumnezeu’ ăla al tău acu’, de ce nu mă trăzneşte? Bă, io, unu’, nu înţeleg cum unu’ mare, adică care nu mai ie copil, să creadă aşa ceva. Adică tu îmi zici mie că e acolo, sus, unu’ care zboară prin aer? … în morţii mamilor voastre de trădători!”.

Replică specifică bipedului retard scăpat de la coada vacii, din postura de prostul satului, devenit, peste noapte, prin grija nemăsurată a Partidului Comunist Român, şef de post la Miliţie, într-una dintre comunele ardelene în care rezistenţa anticomunistă a lovit sistemul bolşevic proaspăt instaurat.

Sâmbăta de Sus, Sâmbăta de Jos, Mândra, Dridif, Veştem sunt doar câteva nume de localităţi unde a curs sângele martirilor din Rezistenţa Armată Anticomunistă. Acolo, de la Făgăraş, pe drumul Sibiului, până în beciurile Securităţii, s-au scris file de eroism din istoria recentă a României.

Astfel de orori s-au petrecut în zecile de localităţi de pe întreg cuprinsul ţării, unde foştii ofiţeri ai Armatei Române, foştii studenţi alungaţi din facultăţi, sute de tineri denumiţi „bandiţi” de „noua orânduire”, au fost ajutaţi, ani de zile, cu mâncare şi haine, de populaţia care a înţeles, încă din 1948, că miracolul colectivizării socialiste, prin care Joiana devine vaca statului socialist, reprezintă doar o crimă împotriva proprietăţii, a familiei, a bunăstării şi a speranţei pentru viitor.

Revenind la citat, astfel se prezintă, cu talent, actorul care întruchipează personajul zbirului politruc, în ultimul film românesc vizionat de mine, ieri: „Portretul luptătorului la tinereţe”.

„Portretul luptătorului la tinereţe” redeschide răni, sentimentul resemnării, a profundei tristeţi, atinge cauza tuturor relelor noastre, chiar şi a celor trăite în prezent. La fel ca şi lungmetrajul „Poveste din Est”.

Atunci ne-a fost furat totul. Credinţa străveche, libertatea, asimilarea corectă a noţiunii de proprietate, respectul faţă de cel de lângă tine, asasinarea premeditată a spiritului naţional, cultivarea şi evaluarea corectă a individului, în spiritul moralei creştine, umilirea sub un regim ateu care avea să şteargă orice urmă de speranţă pentru mai bine, pe termen lung. Ne afectează, încă, existenţa – implementarea brutală a unui regim socio-politic falimentar, pe termen lung, care ne-a decimat, îndeosebi din punct de vedere moral.

Tot ieri, întâmplător, la o cafea, l-am ascultat pe un securist bătrân, cu pensia sângerândă din motiv de Boc, teoretizând, între două pahare de ţuică fiartă, despre viaţă, oameni, Băsescu, Udrea, Rege şi PSD. Băsescu e fiara, Udrea e o curvă, Regele a plecat cu un tren de ţoale (adică avutul ţării, fireşte), iar PSD-ul este bun. Bă, da’ bun, bun!

Omul s-a născut cam pe la 1940, a traversat cu succes etapele împlinirii socio-profesionale în minunatele condiţii oferite de statul comunist, eşuând lamentabil, acum vreo doi ani, la o pensie îndestulătoare de fost ofiţer SPP, după o carieră de succes inclusiv în rândurile Securităţii lui Nea Nicu’. Înainte de a pleca, mangă, din cârciumă, omul mi-a dezvăluit secretul: nenorociţii care îi taie lui acum din pensie îl aduc în imposibilitatea de a-şi mai achita ratele la bancă. Domnul pensionar are un credit de 150.000 de euro la care mai are de plătit o grămadă de ani. Desigur, îl compătimesc.

Recunosc, nu numai pentru credit.

Odată, Octavian Paler povestea cum, în seara de 23 decembrie 1989, un bătrân a încercat să intre Studioul Patru al Televiziunii Române. S-a prezentat politicos soldaţilor şi celor câtorva revoluţionari care păzeau eşalonul doi comunist venit, în pulover, pentru a prelua puterea la televizor, şi a spus că vrea să susţină o declaraţie, să ajute cu orice.

I s-a interzis accesul în studioul unde Ion Iliescu tocmai era prezentat ţării ca fiind salvatorul nostru, al celor mulţi, activistul cu faţă umană care ne va scoate din rahat neîntinând, totodată, idealurile Internaţionalei.

Bătrânul a scris o scrisoare pe care i-a înmânat-o celebrului crainic de Telejurnal comunist George Marinescu, prezent şi el, alături de nea Nelu, ca să salveze ţara. În scrisoare, bătrânul repeta povestea sa şi rugămintea de a fi lăsat în studioul patru. Prezentatorul a dispărut, la fel şi scrisoarea. Bătrânul a plecat acasă, în Ardeal, de unde venise.

Între timp, istoria i-a dovedit bătrânului că efortul său, din ajunul acelui Crăciun, de a merge la Bucureşti pentru a participa la Revoluţie, ar fi fost, oricum, în zadar.

Acel bătrân se numea Ion Gavrilă Ogoranu. A fost unul din liderii Rezistenţei Armate Anticomuniste din Făgăraş. Era student când şi-a părăsit casa pentru a fugi în pădure, fiind hăituit, ani de zile, de Miliţie, Securitate şi Armată. Ion Gavrilă este cel care a asistat, până în 1956, la uciderea, în zeci de ambuscade, a camarazilor săi.

Ion Gavrilă a scăpat în 1956, din încercuirea în care au fost ucişi ultimii luptători şi a stat ascuns până în 1976 în casa unei femei din Judeţul Alba, cea care i-a devenit soţie până la sfârşitul vieţii. Condamnat de două ori la moarte în contumacie, urmărit timp de 17 ani, Ion Gavrilă Ogoranu a avut norocul să fie, prin trimiterea unei scrisori de către un preot român, pe lista deţinuţilor politici predată de americani, în momentul apropierii lui Nixon de Nicolae Ceauşescu.

Regimul comunist l-a ţinut, astfel, numai cinci luni în arestul Securităţii. După plecarea americanilor, Ogoranu a fost interogat de zeci de ori pentru a se afla prin ce minune Henry Kissinger avea notat numele său pe lista cererilor de eliberare de deţinuţi politici predată direct de preşedintele Nixon lui Ceauşescu. Ogoranu a devenit, astfel, om liber, angajat în agricultură, de unde a şi ieşit la pensie.

Acest om nu a fost primit în studioul Televiziunii Române. Libere, în zilele când se regiza Revoluţia în direct pentru naţiunea care şi-a găurit, pe străzi, tricolorul.

Încă ceva şi închei.

Tot Paler povestea că Ion Gavrilă Ogoranu s-a prezentat în faţa crainicului Marinescu de la TVR, explicându-i, pe scurt, cine e: liderul Mişcării de Partizani „Grupul Carpatin Făgărăşan”. La care, Marinescu, ştirist informat, îl întreabă: Dar contra cui aţi luptat dumneavoastră acolo, în munţi?

În faţa unei asemenea replici terifiante, tot Paler trasează concluzia:

„Imaginaţi-vă, vă rog, dacă s-ar putea închipui ca cineva din Ungaria l-ar putea întreba pe un conaţional al său „împotriva cui aţi purtat Revoluţia din 1956? Imaginaţi-vă, vă rog, dacă, în Cehoslovacia, ar putea fi huliţi, terfeliţi, marginalizaţi, cei care au făcut Primăvara de la Praga, întrebându-i: „Dar pentru ce aţi luptat dumneavoastră atunci?”.

Eroul Ion Gavrilă Ogoranu a murit în 1996.
Despre crainicul Marinescu nu deţinem niciun fel de informaţie la ziar.

În memoria unor eroi ai neamului

Standard

 Am văzut filmul „Portretul luptătorului la tinereţe”. Revin. Deocamdată, redau, mai jos, frânturi din ce am găsit, mai devreme, prin Internet. O ciornă capturată de Securitate, în care eroii din Rezistenţa Anticomunistă din Munţii Făgăraşului şi-au scris un testament. Obligatoriu de citit!

Săptămâna Mare, anul 1954

Testament

alcătuit de Grupul Carpatin-Făgărășan în primăvara anului 1954, în muntele Buzdugan (ciorna acestui testament a fost găsită de Securitate la profesorul Remus Budac)

„Pe potecile munților, acest grup de tineri n-a purtat numai arme. Alături de onoarea, mândria și conștiința libertății neamului nostru, alături de durerea ceasului de față, în inima și creierul nostru, am purtat ca o povară scumpă: visuri, doruri și gânduri pentru vremile ce vor să vie. Visuri, doruri și gânduri, izvorâte și călite în dragoste pentru neamul nostru.

Și așa am înțeles noi, neamul nostru: o dâră de foc sfânt, pierdută în negura vremurilor, în care din loc în loc strălucesc sori și luceferi, într-o ploaie de stele, și care izvorăște din hăul trecutului, de dincolo de vremea dacilor nemuritori. Iar înaintea noastră, în continuarea dârei de foc, printre crestele de brazi, vedem aceeași dâră de lumină, din ce în ce mai puternică, terminată în visul nostru la picioarele Domnului Hristos în Ziua cea Mare.

Și-n această dâră de foc, din urma și dinaintea noastră, noi, câțiva fii ai acestui neam, pe care destinul ne-a adunat pe aceste creste, ne aducem aportul nostru de foc, candela iubirii noastre de neam, jertfa noastră.

Vrem să aducem pe altarul patriei tot ce se va găsi mai bun în slaba noastră ființă pământeană: libertatea noastră, tinerețea noastră, renunțările la o viață tihnită. Și de candela ce-am aprins-o va cere, pentru a lumina, însăși viața noastră, nu vom ezita să o sacrificăm. Nu am luat arma în mână să luptăm pentru ambiții deșarte de mărire omenească, nici din spirit de aventură, nici din ură pentru nimeni.

Cu atât mai mult suntem departe de meschinele probleme materiale, de pofta de îmbogățire în viitor. Nici unul din noi nu avem averi de apărat, nici interese de clasă. Niciodată, nici noi, nici părinții noștri, nu am exploatat munca și viața nimănui. Din contră, suntem din rândul acelor care în viață au cunoscut mai mult foamea și lipsurile, decât tihna și belșugul.

Ceea ce ne-a mânat aici, a fost dragostea de acest neam, liberă de orice meschinărie. Am învățat să privim neamul nostru, ca de altfel orice în lume, prin prisma dragostei. EXIȘTI ÎN MĂSURA ÎN CARE IUBEȘTI; ȘI TE ÎNALȚI ÎN MĂSURA ÎN CARE TE JERTFEȘTI PENTRU ACEASTĂ IUBIRE.

Noi nu admirăm neamul nostru, nici nu căutăm să-l înțelegem și să-l studiem în virtutea nu știu cărui principiu scornit de mintea omenească. Noi îl iubim. Așa cum e. Așa cum își iubește copilul părinții lui. Și nu l-am schimba cu oricare altul, nici în gând, cum nici o mamă din lume nu și-ar schimba copilul ei. În inima și mintea noastră, n-au încolțit niciodată visuri și gânduri de emigrare prin nu știu ce țări fericite. Voim să rămânem aici părtași ai durerilor și bucuriilor neamului, al destinului său, în valul căruia voim și noi să ne contopim soarta noastră.

Noi nu admirăm și nu lăudăm în cuvinte deșarte pe Ștefan cel Mare. Nici nu-i folosim numele ca soclu, pe care să înălțăm statuia nimicniciei noastre, noi îl iubim cu iubirea oșteanului care s-a jertfit sub comanda domnului, pentru libertatea Moldovei, la Valea Albă. Și ne plecăm spinarea alături de aprodul Purice, ca domnul să încalece. Auzim ca o adiere dulce cuvintele de mulțumire ale lui Ștefan. Întindem o mână de frate peste veacuri, apărătorilor Sarmizegetusei, arcașului lui Ștefan, oșteanului în opinci de la Rovine, pandurului lui Tudor și moților lui Horea și Iancu. Comunicăm de la suflet la suflet cu orice român de totdeauna, focul sfânt și cald al familiei românești.

În acești ani am găsit în suflete de români, adesea umili și nebăgați în seamă, atâta noblețe și atâta frumusețe, încât nu o viață, dar și o mie de vieți de ai avea, merită să le jertfești. Ne-am lovit însă și de atâta răutate, ipocrizie, interese, ambiție prostească, zgârcenie și mai ales nepăsare, încât ni s-a umplut sufletul de durere, amărăciune și dezgust. A trebuit să primim pe obrazul nostru, nu odată, sărutul scârbos a lui Iuda și, nu odată, otrăviți cu roadele amare ale josniciei omenești, am ajuns în pragul deznădejdii. Ne-am coborât atunci în adâncuri și din istorie ne-am luat din nou seva dătătoare de viață. Ne-am cuminecat din jertfa tuturor câtor și-au dat viața pentru acest neam. Iar voi dragi camarazi căzuți din rânduri, ne-ați legat prin jertfa voastră cu putere, în lupta din care nu putem să ieșim decât biruitori sau morți.

Și mai ales am simțit în ceasurile negre mâna lui Dumnezeu, atunci când slabele noastre puteri omenești ne-ar fi dus la moarte și deznădejde. Aici, pe crestele munților, am simțit cuvintele Domnului, care ne-a spus că fără El nu putem face nimic. Și noi, prin suferința noastră, am învățat să-L iubim. Căci până nu vei suferi tu însuți, măcar o palmă sau o înjurătură pe nedrept, până atunci nu vei putea înțelege, drama de pe Golgota. Aceste gânduri, adânc frământate în nopți lungi de iarnă, îngropați în zăpezi pe crestele Carpaților sau în ceasurile de veghe cu arma-n mână, vi le închinăm vouă, tineri din sate și orașe, ca semn al dragostei ce v-o purtăm, ca unora ce le va fi dat, când noi nu vom mai fi, să vadă și să desăvârșească marea și strălucita biruință românească.

Grupul carpatin-făgărășan, muntele Buzduganu, Săptămâna Mare, anul 1954.”

Marea Britanie măreşte TVA-ul la 20 la sută. Al dreacu’ Boc, tot el e de vină, nu?

Standard

Englezii anunţă că decizia de mărire a TVA-ului face parte dintr-un set de măsuri pentru a contracara deficitul bugetar al ţării. Desigur că, şi în Anglia, opoziţia a făcut spume la gură, ceea ce e perfect normal. Aşteptăm să vedem protestele stimabililor poliţişti englezi în faţa Palatului Buckingam, în care vom auzi celebrele scandări „Ieşi afară, regină ordinară!”. Sau dansul pinguinului în varianta britanică, pe refrenul „Pound save the Queen!”