Bârfoteca APH. SOV a vrut să-l şmenuiască pe Ghiţă, iar Ghiţă pe SOV. Meciul încă se joacă.

Standard

Canalele oficiale (care citează surse neoficiale, bineînţeles) dau ca sigură o relaţie extrem de tensionată între milionarul ploieştean Sebastian Ghiţă şi feneistul-şef Sorin Ovidiu Vântu, zis şi Nuş.

Cititorii noştri informaţi ştiu deja că Sebastian Ghiţă a preluat managementul postului Realitatea TV pentru o perioadă de cinci ani, urmând să îşi scoată pârleala după ce achită datoriile postului, în această perioadă contractuală, prin aducerea televiziunii pe plus în contabilitate. Totodată, Sebastian Ghiţă şi-a asumat şi cheltuirea unei sume importante pentru relansarea staţiei TV, atât din perspectiva echilibrului cheltuieli-profit, cât şi printr-o grilă ce urmează să depăşească orice cotă maximă de audienţă atinsă până acum.

Odată cu semnarea actelor, în board-ul administrativ a apărut şi Alexandru Iacobescu, mâna dreaptă a lui Ghiţă, vechi amic cu acesta, administrator al postului local Prahova TV, dar şi a echipei de baschet Asesoft.

Asta e istoria oficială. În continuare, citim printre pixeli.

Odată cu parafarea tranzacţiei de mare succes, a mai apărut o noutate pe sticlă: pitbulii deformatori de opinie ai lui Vântu au fost reeşapaţi în pechinezii deontologi ai lui Ghiţă.

Brusc, DN 1 a cunoscut o cotă superioară a traficului de navetişti între urbea lui nenea Iancu şi urbea lui Bucur – Ciobanul, ceea ce e de bine: apare şi Ploieştiul nostru pe la televizor, că avem, doar, atâtea şi atâtea talente însetate de recunoaşterea de care nu au parte prin ruralul ăsta poluat de rafinării.

Revenim.

În scurt timp de la parafarea tranzacţiei, reeşaparea Realitatea TV nu a decurs în termeni amiabili. Pitbulii despre care vorbeam au devenit, brusc, inconstanţi, debusolaţi fiind de schimbarea stăpânului.

E ca într-o relaţie nouă: Ea se întreabă „bea sau nu bea, merge la curve sau nu merge?”, iar el, emoţionat de un nou început – „E curvă sau nu e curvă?”.

După cununia Vântu-Ghiţă, portalurile online de media au livrat informaţii parţiale, incomplete prin substanţa lor şi puţin sărite din context.

De exemplu, reportervirtual.ro, portalul colegului Tiberiu Lovin, a dat ca sigură cearta dintre Vântu şi Ghiţă în urma unor decizii administrative pe care cel din urmă le-ar fi luat. Deciziile l-ar fi iritat pe SOV, de la demiterea Oanei Stancu şi a lui Adrian Ursu, până la preluarea chiriei pentru sediul postului pe societatea Asesoft patronată de Sebastian Ghiţă.

Tot gurile astea rele din media au dat ca sigură uşuirea lui Stancu şi Ursu în urma evaluării lui Ghiţă a poziţiei relaţionare a acestora în raport cu fostul angajator, SOV.

Chiar dacă, în principiu, trompetele care se perindă prin studiourile Realităţii au fost neschimbate, în mare măsură, în afară de câteva apariţii provinciale importate de noul manager, tonul Realităţii a fost, în ultimele zile, vizibil schimbat, în raport cu puterea politică a momentului.

Chiar dacă în studiourile staţiei TV se plimbă demult câteva personaje încărcate de deontologie plătite de unele aripi din PDL pentru a critica chiar partidul de guvernământ, cu interes direct la alegerile interne din partid, Realitatea TV a devenit, vizibil, pentru orice ochi format, o paltformă mult mai accesibilă PDL, prin practicarea manipulării gri, omiterea unor subiecte, sau chiar evitarea schematică a unor cuplete de politicieni şi jurnalişti, care, împreună, ar putea deteriora imaginea şi aşa şifonată a partidului portocaliu.

Primul gând care ne trece prin minte este că Vântu ar fi cedat nervos în urma şuieratului de cătuşe care, dacă nu pică avionul cu Popa din Jakarta până la Bucureşti, sunt ca şi mulate pe mâna fină a patronului Realităţii TV. A existat, în ultimele zile, şi varianta de-a dreptul tâmpită prin care Vântu a bătut palma cu PDL, în sensul noncombatului, ba chiar prin vinderea staţiei TV aflată într-o situaţie de insolvenţă clasică, fără un aport de capital important.

Dar, minune, aportul de capital iată că a sosit prin prezenţa providenţială a lui Sebastian Ghiţă care, dintr-un exces de zel tineresc, ar putea crede unii, s-a gândit să investească în media, într-un moment în care alţii nu mai ştiu cum să scape de organele de presă pe care le gestionează pe cheltuieli foarte mari.

Eu cred că toate variantele de mai sus sunt fumigene.

Situaţia stă în felul următor:

Vântu este iritat de Ghiţă pentru că acesta a venit, la negocierile iniţiale de preluare a managementului staţiei, cu nişte promisiuni conexate pe interesele comune dintre Vântu şi PSD, acolo unde Sebi are toate uşile deschise prin relaţia foarte bună cu Victor Ponta, însă starea de lucruri actuală s-a întors împotriva lui SOV prin jocurile făcute de Ghiţă, pe care Vântu, total neinspirat, îl consideră, un „tinerel”. Greşeşti, maestre, greşeşti!

Vântu poate trăi, zilele acestea, păcăleala vieţii sale. Explic.

Decizia lui Sebastian Ghiţă de a-i înlătura pe Stancu şi Ursu din schema postului TV nu a venit dintr-o simplă enervare a noului manager, pe logica sifonării de informaţii de către aceştia în direcţia Vântu, ci printr-un rebranding care pregăteşte etapa următoare, şi anume o schimbare treptată, insesizabilă iniţial, de discurs, a postului patronat de Vântu, dar manageriat de „tinerelul”.

Este posibil ca şi SOV să fi încercat, în stilul caracteristic, păcălirea lui Ghiţă, prin presiuni diverse, cum a fost şi zvonul privitor la înstrăinarea acţiunilor Realitatea Media către miliardarul rus care deţine Lukoil.

Reevenim la informaţia principală – rebrandingul postului poate veni în urma unei presupuse negocieri dintre Ghiţă şi oamenii de încredere ai preşedintelui. Numai aşa se poate explica scandalul de duminică, în care, nici mai mult nici mai puţin, Vântu ar fi dorit aruncarea pe fereastră a oamenilor lui Ghiţă din conducerea Realităţii, în ciuda contractelor sau „agreementului” parafat, cuvânt atât de îndrăgit de SOV.

Este posibil ca Realitatea să îşi schimbe direcţia, fapt inacceptabil pentru Sorin Ovidiu Vântu, a cărui vendetă personală cu Băsescu depăşeşte bariera principială, fiind în joc, în cazul tergiversării actualei situaţii politice cu PDL şi Băsescu la butoane, chiar libertatea personală a celui care se credea intangibil.

Jocul lui Sebi în relaţia conflictuală cu Vântu este uşor sesizabil. Chiar aseară, după ce mai multe bloguri ale unor jurnalişti din Bucureşti publicau ştiri despre scandalul din sediul postului, la Realitatea TV se făceau eforturi scremute pentru a lovi în Vântu, prin cablogramele Wikileaks în care, alături de Patriciu şi alţi milionari ai României, apărea şi persona non-grata Sorin Ovidiu Vântu, ca fiind unul dintre principalii oligarhi care au scăpat, încă, de Justiţia română, în ciuda nenumăratelor scandaluri de corupţie şi infracţiuni economice.

Mai mult de atât, jurnalistul ploieştean Dragoş Pătraru, directorul postului Prahova TV patronat de Sebastian Ghiţă a fost invitat în timpul emisiunii pentru a se întreba el, retoric, în faţa publicului telespectator, despre situaţia ciudată în care Vântu e liber, cu toate că apare în stenogramele livrate de Wikileaks.

Cutremurătoarele dezvăluiri şi certele opinii rostogolite pe post, la o oră de maximă audienţă, se suprapuneau, temporar, cu discuţiile din birourile conducerii Realitatea TV, acolo unde Vântu stătea cu Ghiţă la o masă pentru a cădea la pace, după ce s-au ameninţat toată ziua cu bodyguarzi şi cu poliţia.

În sfârşit, Mediafax a vehiculat ieri numele lui Elan Schwartzenberg, despre care eu am auzit de acum câteva zile că ar intra în schemă. Din ce poziţie încă nu îmi este clar – patron sau manager. Ca să moară Răduleasca de invidie. Sau Vântu?

Încă ceva.

Cum rămâne cu prietenia dintre Ponta şi Ghiţă, vă întrebaţi? Simplu! Ponta rămâne prieten cu Sebi, dar, deocamdată, afacerile sunt afaceri, iar Ghiţă bate palma cu Băsescu pentru a susţine numai o aripă din PDL. Adică vom vedea, probabil, cum rămâne Realitatea echidistantă doar cu o parte dintre pedelişti, sau, mai bine zis, cum se întoarce karma împotriva lui Blaga.

Anunțuri

SanchiLEAKS / Jurnalistul libidinos: Preşedintele Băsescu bea. Puţin câte puţin. Adică mult!

Standard

Hour 14.04. PM, GMT + 2. BUCHAREST TIME.

Susan O’Connor, ofiţer cu pistol la portjartieră, în slujba trabucului ambasadorului:

„Washington! Roger! My colleague, secret service officer Jim face biluţe din nas şi le lasă sub scaunul ergonomic. It makes me sick. At this time, un jurnalist de la Bucharest, cu ochelari, libidinos, adică un fel de cheatter, oh, my God!, ne mănâncă fursecurile de la secretariat şi vorbeşte cu gura plină numai bullshit. Washington, do you hear me, over?”

Washington (Portarul de la Pentagon, persoana de legătură cu Bucureştiul):

„Roger! I will send this information to the Ministry of Foreign Affairs, now I’m gonna eat my donut, so leave me alone. Over!”.

Susan O’Connor: „Eat me! Over!”

Hour 15.17. PM. BUCHAREST TIME.

Susan O’Connor, vizibil nervoasă:

„Washington! Roger! Libidinosul se laudă că, în seara asta, intră în direct la o television de ştiri din Bukarest unde o să dea de pământ cu Băsescu, the president of Romania. The intruder takes another pancake. This Romanian pig eats all the time! Over!”

Washington (Portarul de la Pentagon):

„Roger, Susan, cut it off, babe, here it’s almost midnight, I’m watching porn, you’re disturbing me, over”.

Hour 15.23. PM. BUCHAREST TIME.

Susan, cu nervii la pământ:

„Roger! Roger! Roger! D.C., I’m gonna kill him, at this time the fat journalist roade la un castravete pe care eu, după program, urma să mi-l întind pe faţă! These Romanian journalists are no human! Over!!!”

Washington (Portarul de la Pentagon):

„Oh, yeah, suck it, bitch!”

Hour 16.48. PM. BUCHAREST TIME.

Susan, cu mâna pe portjartier:

„Roger! Now libidinosul înfulecă our Thanksgiving turkey. The journalist spune, cu gura plină (he has no manners) că the Romanian president drinks too much. This information is classified. I repeat. Classified! Over!”

Washington (câinele portarului de la Pentagon): „mrrrr”

Hour 16.51. PM. BUCHAREST TIME.

Susan, din nou:

„He drinks ţuică (don’t know what the Hell is that) at the Cireşica Restaurant (a well known party establishment here in this rathole). After two bottles, he puts the midget prime-minister Emil Boc to sing the Romanian song „Vântul bate, apa trece, pietrele rămân” and the Minister Elena Udrea dances on the table dressed like a school girl (Oh, my God!). Over!”.

Washington (portarul de la Pentagon, excitat după ce a vizionat pe laptop o scenă totală):

„Roger, Susan, go on, now you’re talkin’, girl! I’m not over. I repeat, I’m not over! Over!”

PS:

Nota redacţiei încântate de această exclusivitate în premieră exclusivă (Ne scuzaţi, emoţiile îşi spun cuvântul):

Notă:

Aceste telegrame nici măcar nu ne-au survenit din întâmplare. E doar, o pură coincidenţă că există. De fapt, noi încă nu credem că există. Vă mulţumim şi vă iubim. Over!

Tom Galagher spune că PDL a ales. Prost! Iar Tom Gallagher nu prea vorbeşte prostii.

Standard

Tom Gallagher este un eminent profesor britanic, specialist în politici balcanice, bun psiholog al naţiei noastre, vorbitor de limba română şi, mai ales, autorul uneia dintre cărţile citite de subsemnatul pe nerăsuflate: „Furtul unei naţiuni”. În această carte pe care o recomand tuturor, Gallagher radiografiază, cu precizie chirurgicală, hoţia la români şi politica autohtonă de la Decebal şi până la anul de gaţie 2004, momentul în care volumul a văzut lumina tiparului. Dar nu despre „Furtul unei naţiuni” vreau să vorbesc acum, ci vă las pe voi să citiţi o analiză excelentă semnată de profesorul britnic apărută în România Liberă. Uneori, omul ăsta mi se pare că stăpâneşte realitatea naţională mult mai bine decât sută la sută dintre noi. Lectură plăcută!

PDL a ales. Prost!
de Tom Gallagher

În paralel cu pregătirile pentru încoronarea lui Vasile Blaga cu ocazia apropiatului congres al PDL, greii partidului au decis că a sosit timpul să-i pună, odată pentru totdeauna, la punct pe sâcâitorii reformatori Preda şi Macovei – cărora li s-a dat de înţeles că nu prea au viitor în cadrul formaţiunii.

La lucrările Consiliului Naţional de Conducere, pedeliştii le-au plătit cu vârf şi îndesat toate interviurile, intervenţiile şi pledoariile avute în favoarea integrităţii – prin care partidul şi aleşii săi ar fi trebuit să se recomande, de fapt, naţiunii. Degeaba le-a permis „Zeus” celor doi să mârâie – cum era post-Băsescu se apropie, pedeliştii au semnalat clar că nu intenţionează să fie similar de indulgenţi.

În prezent, PDL este pe cale să devină o platformă naţională pentru multiplele sale cercuri de interese locale, deja bine consolidate. În vremurile de răstrişte care-i par predestinate, indiferent de persoana aleasă să-l conducă, partidul se va putea baza măcar pe o serie de fiefuri.

Blaga va face tot ce-i stă în putinţă pentru a menţine şi augmenta loialitatea paşalelor regionale – cu alte cuvinte va lupta ca un leu pentru a-i feri pe baroni de vizite umilitoare la tribunal. Semnalul transmis Monicăi Macovei şi lui Cristian Preda trebuie interpretat în perspectivă: Nu doar cei câţiva critici idealişti au căzut în dizgraţia partidului, ci – implicit – şi instituţiile dedicate dogmei anticorupţie laolaltă cu principalii lor reprezentanţi.

 

Nu va exista o pipă a păcii mai sugestivă întinsă socialiştilor, liberalilor şi pigmeului conservator coagulaţi în USD decât un semnal discret al lui Blaga cum că nu l-ar deranja nici pe el să vadă aripile lui Kövesi, Morar şi celorlalţi procurori anticorupţie tăiate – şi încă zdravăn. Un asemenea gest ar fi, probabil, singurul care ar mai putea opri sau atenua jihadul pornit de PSD şi PNL împotriva unui partid pe care-l percep – în mod eronat – ca fiind al lui Băsescu.

Minţile mai luminate din PSD (pentru că în PNL nu se întrevede, din păcate, nici una) vor realiza rapid avantajele pe care le poate oferi o opoziţie congenială, dar captivă – infinit preferabilă variantei unui partid ce-i drept mai sfrijit, dar militant şi nerăbdător să se răzbune pe adversarii politici de îndată ce patimile opoziţiei vor fi luat sfârşit.

Adrian Năstase a recunoscut, cu ceva timp în urmă, că o prăbuşire a PNŢCD în subsolul politicii româneşti încă din 2000 nu ar fi fost deloc în interesul PSD. La câţi bani dă pe etică, partidul pe care Vasile Blaga se pregăteşte să-l preia s-ar putea să nu prea aibă obiecţii împotriva preluării rolului opoziţiei de decor, atâta timp cât este lăsat să-şi vadă în linişte de fiefuri şi afaceri.

În ultimul deceniu, Adrian Năstase a fost singurul premier care nu a recurs la opoziţie pentru a-şi alcătui o coaliţie de guvernare, preferând să răsplătească liberali influenţi ca Dinu Patriciu pentru serviciile aduse guvernului monocolor. În baza unui pact de neagresiune mai mult sau mai puţin public, Vasile Blaga ar putea accepta la rândul său un asemenea model de conduită politică.

Rezonanţa socială la un asemenea gest nu ar fi nicidecum atât de catastrofică precum s-ar putea crede. Milioane de români ar agrea un sistem politic imuabil şi, în esenţă, monolitic, cât timp acesta le garantează un nivel de trai aflat la limita decenţei. Pacea politică, patronată de mai-marii zilei invariabil generoşi faţă de clientela lor, a devenit de ceva vreme mai atractivă decât orice competiţie dură – indiferent de miza acesteia.

În prezent, românii nu par dispuşi să se trezească din apatie nici dacă lupta politică s-ar da între un partid cu un program neechivoc, bazat pe circulaţia şi distribuirea corectă a avuţiei naţionale, şi altul determinat să continue strategia concentrării excesive de putere.

Dacă în actuala stare de evoluţie a PDL nu intervine vreo turnură, Blaga pare să aibă şanse mari de a câştiga cursa pentru şefia partidului. Dar ce se va întâmpla, oare, după o victoria sa? Cel mai probabil va frâna, mai mult sau mai puţin discret, ambiţiile de leadership ale Elenei Udrea. Şi cam atât.

Nu va dori şi nici nu va încerca să oprească, în cel de-al doisprezecelea ceas, transformarea partidului într-o formaţiune tipic balcanică, eminamente populistă, incapabilă să se adreseze altor segmente electorale decât celor obişnuite fie cu găleata, peştele sau uleiul, fie cu promisiuni tacite despre funcţii şi acces generos la bani publici.
De la un asemenea electorat, PDL ştie la ce se poate aştepta – la tăcere servilă. Formaţiunea va investi atâta energie în efortul de a demonstra că încă mai reprezintă o forţă serioasă pe scena politică locală şi centrală, încât viaţa ei internă se va stinge.

 

Este lesne de înţeles că miezul oligarhic tânjeşte după un lider carismatic, în spatele căruia să se poată ascunde. Dar Vasile Blaga este departe de a fi carismatic – doar baronii şi carieriştii orbiţi de ambiţie îl pot credita cu o astfel de însuşire.

Cristian Preda a enunţat, răspicat, adevărul pe care partidul refuză să-l accepte: PDL va pierde un număr considerabil de votanţi dacă va continua să se metamorfozeze într-un alt PSD. Totuşi, ascensiunea lui Blaga ar putea duce şi la ceva bun, fiind unul dintre puţinii factori care mai poate declanşa apariţia unui nou partid.

Dacă acesta va apărea, ţine exclusiv de români să-i asigure supravieţuirea după o naştere neîndoielnic grea.

Jurnalistul Eminescu

Standard

„Organizaţia de astăzi a favorizat fuga de muncă;

ea a ridicat elemente cari n-au nimic în fruntea statului, ca să trăiască sau [să] se îmbogăţească din averea lui, şi tot organizaţia aceasta a făcut şi pe alte clase să crează că numai prin politică poţi ajunge la ceva. Astfel, profesorii de universitate, în loc să-şi caute de treabă, fac politică; profesorii de licee şi de şcoale primare asemenea; ingineri, medici, scriitori, muzicanţi, actori chiar, toţi fac politică, pentru a parveni.

Şi acesta e răul cu desăvîrşire mai mare; căci relele actuale ar putea fi trecătoare, dar conrupîndu-se însuşi nervul vieţii oricarii societăţi, iubirea de muncă, nu mai e nici măcar speranţă de îndreptare. Armata noastră poate cîştiga bătălii, Alecsandri poate scrie versuri nemuritoare, un ministru de externe poate conduce politica în afară cu nemaipomenită dibăcie; toate acestea împreună vor forma luxul istoric al esistenţii noastre dar acest lux nu va opri discompunerea sîngelui nostru social, pieirea noastră prin pieirea muncii.”

(Mihai Eminescu, Timpul, 9 decembrie 1878)