Stenogramele prahovene. Episodul 2. Interceptarea convorbirii dintre Andrei Volosevici şi Mircea Cosma.

Standard

Stenogramele prahovene secrete revin. Se pare că telefonul lui Mircea Cosma este cel mai ascultat, astfel nu ne explicăm de ce apare în fiecare înregistrare intrată pe mâna noastră (sau ni le livrează PDL-ul, oh, my God!). De data asta, o stenogramă incendiară, în care nea Mircea Viteazu’ apare cu Andrei Volosevici.

2008. România. Prahova. Ploieşti. Seara alegerilor locale. Turul al II-lea.

Mircea Cosma: Alo!

Andrei Volosevici: Sunt eu, Picasso, he, he, he, ce mi-a plăcut gluma mea, sănătate, babalâcule!

(Pauză)

Mircea Cosma: Volo, nu?

Andrei Volosevici: He, he, he, normal, tati, da de unde te-ai prins, ai traducere?, ho, ho, ho, ce bună a fost asta!

Mircea Cosma: Hm, ai ciugulit ceva?

Andrei Volosevici: Auzi, bre, noi avem o vorbă la barou: dacă bei, să bei destul, dacă mori, să mori sătul, ho, ho, ho! Hai că te-am blocat, e?

Mircea Cosma: Da’ rău, mă, băiatule, m-ai făcut praf!

Andrei Volosevici: Ia zi, Fosilescu, te fac un şpriţ? Mi-e cam dor de matale, plus că am rămas singur la partid, nu ştiu unde au plecat toţi, că trebuia să sărbătorim împreună!

Mircea Cosma: Domnu’ Andrei, de la Mihai Viteazu şi până în zilele noastre, de la familia Cosma din Ardeal, de la Anno Domini 1200, până la familia Cosma din Ploieşti, Anno de Căcat 2008, nimeni nu m-a mai luat aşa tare. Ce invective şi-a tras puştiu’! Auzi, mă, tu devii obraznic! (Râde)

Andrei Volosevici: (râde) Calmează-te, bre, că-ţi zic un banc să-ţi treacă, fii atent!

Mircea Cosma: Puşlama mică, e târziu, te sun eu mâine, mă, băiatule…

Andrei Volosevici: … „Alinuţa îmbrăcată în Scufiţa Roşie. De după un copac apare lupul. Lupu`: Alinuţo, ce-ai în coş? Alinuţa: De-ale gurii: plombe, maxilare, carii, etc…” – ha, ha, ha, te-am rupt, e?

Mircea Cosma: Carpe diem, Volo!

Andrei Volosevici: (…)

Mircea Cosma: Mai eşti?

Andrei Volosevici: Stai că mi-a căzut telefonul. Nu ştiu germana, bre, lasă-mă cu de-astea, he, he, he, glumesc, desigur, ia, fii atent, unu’ tare…

Mircea Cosma: Mă, băiatule, trebuie să închid, mi-e somn!

Andrei Volosevici: … „Clasa de maghiari la ora de Limba română.
– Gyury, spune, te rog, o propoziţie!
– Duminica me duc la pedure.
– Gyury dragă, da’ nu-i bine.
– Atunci nu me duc” – he, he, he, ho,ho,ho, mă cac pe mine de râs!

Mircea Cosma: Închid!

Andrei Volosevici: … sau: „Maria cu Ion în pat.
Maria : Ioane, îţi miros picioarele !
Ion : Bine, dacă tu vrei” – ha, ha, ha, ce mi-a plăcut ăsta, bre, nea Mircea, matale nu râzi?

Mircea Cosma: Nu.

Andrei Volosevici: Sunteţi bătuţi în cap la partidul ăla, bre, mai bine veneai la noi, parol, ne distram împreună, eu spun bancuri toată ziua.

Mircea Cosma: Super!

Andrei Volosevici: Ia’ auzi-l p-ăsta: „Ce le place homosexualilor la un calculator? Să intre în DOS” – uaaaaahahaha, uuuuhhhuhuhuuu, îhîhîhîhîhî, mă doare burta!

Mircea Cosma: Mă, tu nu te duci la Vienna?

(pauză)

Mircea Cosma: Andrei, mai eşti?

Andrei Volosevici: N-am mai fost în Viena de vreo trei ani, că nu ştiu nemţeşte, hi,hi,hi, he,he,he,he!

Mircea Cosma: Mda, mi-au zis băieţii ăştia din tineretul social-democrat că se întâlnesc cu băieţii şi fetele de la voi de la tineret, să ne sărbătorească la Viena. Cică face cinste mogulul, he, he, he.

Andrei Volosevici: M-au trădat…

Mircea Cosma: Adică?

Andrei Volosevici: Păi eu acum aud despre asta.

Mircea Cosma: Păi nici mie nu mi-e somn, mă, te pupă băieţii şi fetele de la Viena Cafe, ha, ha, ha (cor de râsete). Făceam şi noi mişto de tine, că suntem aici, la şpriţuri!

Andrei Volosevici: Atunci vin şi eu!

(râsete mai puternice)

Nota redacţiei: Pamflet. Aceste convorbiri nu pot fi reale decât dacă se declasifică dosarele istoriei, de la Mihai Viteazu, până la buzoienii zilelor noastre. Până atunci, trăim doar cu supoziţii. Asta dacă mai trăim. Rămâneţi pe fază, urmează episodul trei. În curând!

Ediţia tipărită a Gândului s-a închis, trecând, exclusiv pe online. Păcat

Standard

Eu, unul, cred în tipar. Că nu vor mai apărea la chioşcuri atâtea titluri şi tot mai multe vor fi distribuite doar gratuit, în orice variantă, tiparul ar trebui să existe. Sunt jurnalistul tânăr, dar de modă veche. În studenţie, în vacanţele de vară, am lucrat în Germania, nopţi în şir, la distribuţia a două titluri locale din landul Nordrhein Westfallen. Hârtia, gândurile aşternute pe ea, mirosul tiparului, grafica la care s-a lucrat intens în departamentul de specialitate  sunt greu de înlăturat, pentru mine. O breaslă care, după două sute de ani, se schimbă. Cum să elimin, eu, clipele dimineţilor în care, la cafea, răsfoiesc publicaţia preferată? Să înlocuiesc hârtia exclusiv cu mouse-ul reprezintă blasfemia supremă. La Jurnalistică, în facultate, am visat, probabil ca fiecare coleg de breaslă care crede în meseria sa, să fiu citit pe hârtie, ca oamenii să se înghesuie, dimineaţa, la chioşc, pentru a cumpăra munca mea. Ca tânăr jurnalist, deschideam, cu emoţie, dimineaţa, paginile ziarului la care lucram, pentru a-mi regăsi textul scris cu o zi înainte. Ca întreprinzător, patron, mogul – cum mai glumesc prietenii – am condus nebuneşte maşina, riscându-mi, în multe situaţii, integritatea corporală, pe la trei dimineaţa, de la Slobozia spre Ploieşti, (prima tipografie), sau de la Braşov spre Ploieşti (a doua tipografie), pentru a prinde difuzarea de a doua zi la chioşcuri.

Ani în şir am făcut asta, iar acum, când performanţa de a-ţi mai permite deţinerea unui titlu tipărit ţine de un „finanţator”, un grup de interese, sau de un noroc porcesc, împreună cu asumarea unui risc pe măsură, acum, când toţi neputincioşii speculează Internetul pentru a trafica conştiinţe, pozând în jurnalişti de atitudine, asistăm, de câţiva ani, la moartea tiparului, care nu înseamnă numai copaci tăiaţi, pentru fabricarea hârtiei, ci şi cultură şi tradiţie întipărite în secole de existenţă.

În ultima ediţie tipărită a Gândului, am regăsit editorialul lui  Cristian Tudor Popescu. Citiţi şi consemnaţi. Trecând peste optimismul de marketing al celor visează în nemurirea pixelată, CTP spune lucrurilor pe nume într-un moment nefericit pentru orice om din presă: a mai dispărut un ziar.

De sufletul Gândului

Ziarul Gândul 4 mai 2005 – 8 aprilie 2011.

Am dreptul să mă gândesc la dispariţia unui ziar ca la moartea unei făpturi omeneşti, astăzi, când mor cu zile oameni ţinuţi la poarta spitalului? Probabil că nu, dar nu mă pot împiedica să simt asta.

Pentru că ziarul Gândul s-a născut, în chinuri, ca un copil. 100 de oameni, aruncaţi doar cu pixul şi blocnotesul în mână pe pajiştea din faţa Casei Scânteii, au ales să nu-şi caute de lucru fiecare unde-o vedea cu ochii, ci să facă un ziar nou din iarbă verde. Mai exact, din cârpe îmbibate cu motorină, fiare prăfuite, excremente de şobolan, cartoane putrezite, bălţi de ulei râncezit, că asta se găsea pe jos în hala infectă, părăsită de ani de zile, în care am fost siliţi să ne „instalăm”. Zile în şir am muncit aproape 100 de „spartani” într-o încăpere cu capacitate de maximum 30 – din când în când ne mai duceam cu rândul la una dintre cele două ferestre, să mai luăm o gură de aer. Un timp n-am avut nici closete. Apoi a trebuit să desfacem toate calculatoarele şi să le curăţăm, erau aproape cimentate cu praful de şantier care ne pudra sendvişurile.
Banii, rezultaţi din vânzarea acţiunilor de la Adevărul, i-am adus de-acasă. O soartă norocoasă a făcut să nu mă întâlnesc vreodată faţă în faţă cu vreunul dintre cei care au tot zbierat că Gândul s-a făcut cu bani de la Vântu – mărturisesc că l-aş fi lăsat fără faţă pe loc, fără să mă pot gândi la consecinţe. În 34 de zile (cred că numărul ăsta ar merita pus în Guinness Book, măcar tot atât cât cârnatul lui Oprescu), primul exemplar din Gândul a ieşit pe gura tipografiei la care ne uitam ca la icoana făcătoare de minuni. Dar greul abia începea – coşmarul nopţilor de dinaintea zilelor când trebuiau plătite salariile oamenilor, facturile la hârtie, la curent, la servicii IT…

Gândul n-a vândut, de la lansare, mai mult de 40.000 de copii. Diverşi megaziarişti, al căror merit principal e introducerea tabloidizării în presa românească sau preluarea unui ziar gata făcut, au strâmbat din nas. Ca şi cum noi n-am fi ştiut să facem un „ziar” pupăză, înjghebat din scandaluri, „dezvăluiri”, sex şi mondenităţi, cu care să depăşim 100.000 tiraj.

Sau să alegem o grupare dispusă să ne sponsorizeze, ca să-i „reflectăm” politica. Demersul nostru, idealist şi riscant, nu avea sens decât dacă făceam un ziar serios, solid, de referinţă – nu te arunci în gol cu capul înainte ca să înfiinţezi o şaormărie, fie ea şi de sute de mii. Soarta şi-a spus încă o dată cuvântul, silindu-mă să găsesc alt nume decât „Prezent” pentru ziar – nici nu-mi pot imagina astăzi cum altfel s-ar fi putut numi decât Gândul, cu omuleţul cugetător sub căciulă.
Anii au trecut, lumea s-a schimbat necruţător. Singur printre marile trusturi de presă, fără finanţare pentru marketing şi promovare, cu un serviciu de publicitate redus la minimum, Gândul ajunsese în pericol să fie strivit.

Vânzarea către Adrian Sârbu şi nu către S. O. Vântu, pe care subsemnatul a decis-o, a fost, practic, o salvare de la înec.

Nu comentez filosofia de management aplicată de atunci asupra ziarului; e bine să se ştie însă că dl. Adrian Sârbu nu a impus nimic ca politică editorială şi a susţinut financiar Gândul atât cât a putut.
Până astăzi, când Gândul de hârtie devine istorie. Poate că devenise mai demult, de vreme ce n-am mai rămas decât câţiva din vechea gardă. O să-mi lipsească de acum pagina ziarului care îmbătrâneşte, se îngălbeneşte, devine şi mai fragilă decât oricum e, ca pielea unei fiinţe alături de care trăieşti ani în şir. N-o să-mi mai văd articolele împachetând parizer sau limpezind geamuri. Căci acesta este ultimul meu text tipărit într-un cotidian – nu pot să mă recăsătoresc cu vreunul dintre ziarele care supravieţuiesc Gândului.
Voi continua să scriu pe Gândul online, realizat de o echipă de ziarişti tineri şi talentaţi, care s-au adaptat regulilor noi şi dure ale performanţei în noile media. Nu voi părăsi niciodată Gândul – voi pleca doar dacă Gândul mă va părăsi pe mine. Am încredere că tinerii mei colegi vor şti să păstreze curat sufletul acestui ziar reîncarnat în pixeli.
Mai rămâne de răspuns la o singură întrebare: dacă sfârşitul e acesta, a meritat? N-am nicio ezitare: să nu plângem, să ne bucurăm, ca geto-dacii când trimiteau pe cel mai bun dintre ei la Zamolxe, căci, aceşti şase ani fără o lună cât a existat, Gândul pe hârtie a fost un ziar viu, cinstit, adevărat şi credincios sieşi.
Numai netrebnicii au nevoie de veşnicie ca să-şi justifice venirea pe lume.

Cristian Tudor Popescu

EXCLUSIV: Europarlamentarul Severin a fost asociat cu ministrul Justiţiei, Cătălin Predoiu, într-un cabinet de avocatură unde ofereau „consultanţă în Dreptul Comercial”

Standard

Europarlamentarul român Adrian Severin riscă ridicarea imunităţii de europarlamentar, după ce autorităţile judiciare din România au solicitat acest lucru, în ordine ierarhică, ministrului justiţiei, Cătălin Predoiu.

Direcţia Naţională Anticorupţie a trimis ieri ministrului Justiţiei, Cătălin Predoiu, solicitarea de ridicare a imunităţii parlamentare referitoare la Severin Adrian, membru al Parlamentului European, faţă de care există suspiciunea de săvârşire a infracţiunilor de luare de mită şi trafic influenţă, în vederea transmiterii acestei solicitări preşedintelui Parlamentului European, Jerzy Buzek. Solicitarea autorităţilor judiciare din România de ridicare a imunităţii eurodeputatului Adrian Severin, acuzat în scandalul „Mită pentru amendamente”, a ajuns la Parlamentul European.

Publicaţia Actualitatea Prahoveană a intrat în posesia unei informaţii cel puţin interesante legate de conexiunile dintre europarlamentarul Adrian Severin şi ministrul actual al Justiţiei, Cătălin Predoiu.

Din datele prezentate în rândurile ce urmează, nu poate rezulta decât faptul că ministrul justiţiei este pus într-o poziţie cel puţin incomodă: aceea de a trimite către Parlamentul European cererea de ridicare a imunităţii asociatului său Adrian Severin, alături de care Predoiu, prin cabinetul de avocatură la care cei doi erau asociaţi – Cabinetul de avocatură „Predoiu, Racoţi, Severin”, a apărut şi în rechizitoriul dosarului Parchetului în afacerea Rompetrol, unde actualul ministru a fost unul dintre apărătorii omului de afaceri Dinu Patriciu.

Asocierea în cabinetul „Predoiu, Racoţi, Severin” s-a produs în perioada în care actualul ministru era un avocat de succes, iar Adrian Severin chiar ministru în Guvernul României.

Activitatea principală a cabinetului s-a axat pe consultanţa în dreptul comercial şi în litigiile apărute în acest domeniu de activitate. După cum ştiţi, tot din cauza nenorocitei de consultanţă riscă acum, Adrian Severin, excluderea din Parlamentul European şi deferirea sa în faţa justiţiei, în urma scandalului declanşat de presa britanică referitor la „Mita pentru amendamente”.

Îl lăsăm deoparte pe asociatul Severin, pentru a ne ocupa puţin de trecutul asociatului Predoiu, actualmente ministru al Justiţiei.

Cătălin Predoiu a ales, de-a lungul timpului, companii selecte în bussinesul avocăţesc. Pe lângă asocierea cu europarlamentarul Severin, plus o societatea de insolvenţă, a făcut o asociere de mare succes, cu implicare majoritară tot în consultanţă privitoare la Dreptul Comercial, cu avocatul Călin Zamfirescu. Distinsul asociat al lui Predoiu are două principale calităţi mari şi late, pe lângă multitudinea de conexiuni colaterale aferente meseriei sale: este chiar socrul lui Predoiu şi ocupă importanta funcţie de preşedinte al Uniunii Barourilor din România.

De aici în continuare, urmăriţi la televizor un distins ministru, în persoana domnului Cătălin Predoiu. E bună şi consultanţa asta la ceva, nu?

Războiul dintre Vântu şi Ghiţă – telenovela mogulilor transpartinici

Standard

Telenovela din culisele staţiei Realitatea TV se „sparge” în spaţiul public cu dezvăluiri incediare, care nu fac decât să confirme ceea ce toţi oamenii informaţi intuiesc de ani şi ani de zile: platformele media au devenit, în România, doar terenul de manevră al unui joc de interese vulgar, fără nici o legătură cu demersul jurnalistic. Instituţia lobby-ului din Statele Unite sau grupurile intereselor de afaceri care roiesc în jurul Parlamentului European se pot simţi umilite în faţă incredibilei ticăloşii cu care se manipulează conştiinţa publică în România.

Dacă lobby-ul, în general, a fost inventat în America tocmai pentru a legaliza, la limita decenţei, relaţia politician – autoritate publică – finanţator (de campanie electorală, ONG, etc), iar politica instituţiilor media este, după caz, declarată ca fiind parte dintr-un grup care susţine dreapta sau stânga, dar fiind bazată pe o reţetă profesională care militează pentru deontologie, credibilitate, bună-credinţă, în faţa unui public educat, care taxează orice derapaj profesional, a jurnalistului sau a postului media în cauză, în România se merge pe reţeta perfidă bazată pe un consumator neinformat, uşor de manipulat, asupra căruia presiunea exercitată de televizor – în 90 la sută din cazuri singurul instrument ocupaţional extrajob al populaţiei – poate determina, într-o măsură ridicată, deznodământul înclinării balanţei puterii politico-administrative într-un scrutin electoral.

Teoretizat, scopul, desigur, e acelaşi, doar reţeta se modifică în România: câştigarea avantajelor economice şi electorale prin desfiinţarea, folosind metode specifice propagandei staliniste, a adversarului, câştigarea, folosind mijloace inacceptabile din perpectiva morală, a Puterii, pentru a mişca, mai departe, exerciţiul îmbogăţirii prin dirijarea resurselor publice către buzunarul clientelei.

Cercul vicios nu se poate sparge, în România, în conjunctura actuală. Vorbim despre un stat slăbit, cu o elită politică totalmente coruptibilă, care nici măcar nu se mai oboseşte să demonstreze o urmă de probitate morală în faţa unui public consumator debusolat, ale cărui aşteptări s-au degradat constant, în ultima jumătate de secol, cu aportul, desigur, a aceleiaşi clase politice ticăloşite.

Derapajele sunt tot mai vizibile, din perspectiva celor două realităţi: criza economică care a decimat bugetele tuturor entităţilor de afaceri, inclusiv a celor care se lingeau pe bot din banii publici şi teama de puşcărie, care, în ultima perioadă, a devenit acută inclusiv în cazul gulerelor albe care controlează entităţi media.

Pe fondul sărăcirii, a tăierii unor resurse din bugetul de stat, oligarhii îmbogăţiţi după revoluţie au intrat, în sfârşit, în economia de piaţă, acolo unde, teoretic, performanţa contează.

Luăm exemplul lui Liviu Luca, partenerul de afaceri a lui Sorin Ovidiu Vântu, liderul pe viaţă a sindicaliştilor din petrol, unul dintre cei mai bogaţi oameni din Judeţul Prahova.

Ani de zile, societatea controlată de acesta – Petromservice – a câştigat sute de milioane de euro din contracte cu societatea naţională de stat Petrom. Odată cu preluarea pachetului majoritar de acţiuni a Petrom de către austriecii de la OMV, divizia de mentenanţă şi alte servicii care sugeau banii statului, adică tocmai Petromservice, societatea sindicaliştilor lui Luca, a fost înlăturată de la robinetul de finanţare PETROM. Austriecii şi-a construit propriul lor serviciu de gen, sau, oricum, au venit cu propria lor clientelă de firme-căpuşă, blocând accesul lui Luca la finanţare.

Mai mult Petromservice a fost obligată de austrieci să-şi schimbe numele, nemaiavând dreptul să folosească, în titulatura societăţii, „Petrom”. Urmarea pierderii acestei relaţii, în care bugetul Petrom devenise, pentru Luca, sac fără fund, nou înfiinţatul PSV Companii (fostul Petromservice) a intrat în procedura de insolvenţă.

Economia de piaţă românească, în care Luca era un jucător „genial” exclusiv prin relaţia cu statul care controla la acea vreme, Petrom, l-a determinat pe luminatul sindicalist să intre în faliment.

Desigur, sintagma „economie de piaţă”, în România, poate fi o glumă, concurenţa neloială fiind punctul nostru forte. Dar, vă întreb eu: nu tot genul ăsta de oameni, ca Luca, au ajutat, timp de 20 de ani, la conservarea acestui tip de mentalitate păguboasă, coruptă, bolnăvicioasă, care acum, iată, l-a ajuns şi pe domnia sa?

Nu am pomenit, desigur, la întâmplare, situaţia lui Liviu Luca. Sindicalistul are o relaţie strânsă de colaborare (sau avea, că DNA a cam rupt lanţul de iubire) cu Sorin Ovidiu Vântu, alt luminat oligarh al tranziţiei, fost gestionar de aprozar pe vremea lui Ceauşescu, închis în acea perioadă pentru fraudă în gestiune, revenit, după 90, în forţă, pentru a se mozoli cu milioanele de dolari, mărci, lei vechi şi noi rezultate dintr-o relaţie oneroasă cu statul român, prin tovărăşia acestuia cu foştii securişti care au acaparat, rapid, pârghiile decedatei economii socialiste.

După câteva ţepe de anvergură, sute de prezentări în faţa instanţei, Vântu a decis să-şi întâlnească destinul cu cel al lui Sebastian Ghiţă, tânărul milionar ploieştean de 32, patronul grupului de firme Asesoft.

Despre Sebastian Ghiţă am scris romane în paginile acestei publicaţii. Acelaşi sistem înţesat de neocomunişti, care a penetrat de 20 de ani bugetul statului român, i-a dat şi acestui tânăr aripi.

Sebastian, la fel ca şi Vântu, nu trebuie întrebat despre primul milion. Tânărul patron al Asesoft a beneficiat de relaţiile preferenţiale ale cercului său de prieteni şi nu numai, familia reprezentând un alt punct forte în cazul său, fiind ajutat să câştige primele contracte de câteva milioane de dolari cu autorităţile locale şi societăţile statului român de pe întinsul judeţului Prahova.

Un milion de dolari de la Primăria Ploieşti, pe vremea mandatului distinsului politician Emil Calotă l-a aruncat pe Sebastian în arena naţională. Au urmat Ciprom, Petrom, Consiliul Judeţean Prahova şi multe alte societăţi şi autorităţi conexate, în mod direct, la interesele politicienilor cu funcţii-cheie în administraţii.

După ce jocul l-a adus pe Sebastian la Bucureşti, iar cabinetele miniştrilor au devenit frecventabile, Sebastian a devenit transpartinic. PSD, partidul mamă, a fost tradus şi cu PD, PDL, PNL, UDMR şi, în general, cu cine era pe funcţie atunci când interesul de afaceri se întâlnea cu politica. Adică mereu.

Sebastian Ghiţă are, însă, ceva în plus faţă de restul îmbogăţiţilor: e tânăr, iar dinamismul său se poate traduce în investiţiile de bussines ulterioare. De la software, până la construcţii, grupul de firme controlat de Ghiţă se implică în diverse domenii, majoritatea aduse pe profit de către afaceristul ploieştean.

Ajungând în vremurile noastre, drumurile lui Vântu s-au intersectat cu cele ale lui Ghiţă. Interesul politic al lui Ponta, prieten bun cu Sebastian, cereau o relaţionare mai strânsă cu media care contează. Realitatea a intrat în vizorul intereselor lui Sebi, după ce Vântu reclama un posibil faliment, iar DNA-ul zornăie, deocamdată la mişto, cătuşele pe la fereastra lui SOV.

Soluţia miraculoasă a venit, cei doi semnând un contract de management între Asesoft Internaţional şi Realitatea Media. Aşa cum am mai spus, cred că Vântu s-a considerat, în continuare, câştigător în această ecuaţie. Sebi băga bani, iar el rămânea acţionar – aşa a calculat feneistul şef al României.

Tot calculul acesta pragmatic îi includea şi pe pionii rămaşi în Realitatea la comanda lui SOV, pe care Ghiţă i-a mirosit de la bun început. Mai nou, în comunicatul de presă publicat de Asesoft, pe fondul scandalului din ultima săptămână, Ghiţă a recunoscut ceea ce este evident dintotdeauna – Ursu şi cu Stancu jucau pe acordurile lui Vântu, lovind la comanda mogulului, adică prostituându-se televizat, aşa cum le stă bine unor jurnalişti cu ştaif având ca mentor spiritual un gestioanar de aprozar putred de bogat.

Sebastian, care nu a băgat milioane de euro pentru a se lăsa miştocărit tot de oamenii lui SOV, a demarat sezonul concedierilor, stârnind furia lui SOV. Cu alte cuvinte, Vântu se vrea şi cu datoriile plătite şi cu conducerea postului, încă o dovadă a mitocăniei celui care se credea stăpânul inelelor în România. Asta pe lângă faptul că Ghiţă are chiar el interesul editorial propriu în ecuaţia dată.

Pentru că, aşa cum am spus, miza patronatului mioritic nu este performanţa prin jurnalism, spaţii publicitare bazate pe rating aducător de profit, ci şi golăneala dătătoate de influenţă politică, susţinerea unor politicieni care, prin suportul adus, la timpul potrivit, de postul Realitatea, în cazul de faţă, să direcţioneze alte şi alte contracte din bani publici, în momentul accesării puterii, întru îndestularea patronului de televiziune care şi-a pus iobagii să latre, la comandă, împotriva oricărei norme de conduită profesională general acceptate în ţările civilizate cu mass-media sănătoase.

Aşadar, relaţia dintre acţionarul Realitatea, Sorin Ovidiu Vântu, şi omul de afaceri ploieştean Sebastian Ghiţă, managerul postului TV, pare iremediabil deteriorată, după ce am asistat, săptămâna aceasta, la un război pe faţă, care a pornit de la ameninţări între bodyguarzi, până la ameninţări cu plângeri penale şi declaraţii publice incendiare.

După ce, duminica trecută, s-au despărţit cu pupături, săptămâna asta Vântu şi Ghiţă au reluat războiul,

Ameninţări, acuzaţii, bodyguarzi, 112, paza la contorul de curent al Realitatea TV, pentru că bodyguarzii lui Vântu se certau cu malacii lui Ghiţă pe siguranţele tabloului, un circ penibil.

Ultimul episod, până azi, include dezvăluirea publicată de Evenimentul Zilei, în care se spune că Silviu Crăescu, personajul despre care ambasadorul Americii crede că este un mincinos, cel care a spus că l-a văzut pe Băsescu beat criţă, este omul lui Vântu, trimis la Realitatea TV ca să-l ponegrească pe preşedinte. Vă amintiţi declaraţia războinică a lui Vântu, încă o dovadă de mitocănie, în care îl ameninţa pe Băsescu să se ţină bine, că îl va lucra el de acum?

Gestionarul de aprozar îl ameninţă pe preşedintele României – cutremurător, gândiţi-vă în ce situaţie am ajuns: FNI-stul şef, strategul care a lăsat în fundul gol populaţia ţării, se trage de şireturi cu preşedintele statului numit România, acelaşi stat care a îmbogăţit mangafaua.

EVZ spune că Sorin Ovidiu Vîntu ar fi intenţionat să-l aducă pe fostul angajat al ambasadei SUA la Bucureşti Silviu Crăescu în studioul Realităţii TV, luni seară, potrivit unor surse apropiate televiziunii.

Crăescu era însoţit de bodyguarzii lui SOV. Aceştia ar fi intrat în conflict cu bodyguarzii managerului Sebastian Ghiţă, care au împiedicat grupul să intre în studiourile Realitatea TV. Cu o zi înainte, între cele două grupuri de bodyguarzi, a avut loc un conflict care a impus prezenţa poliţiei.
Silviu Crăescu ar fi urmat să povestească la Realitatea evenimentele la care pretinde că a asistat. Evenimente despre care ambasadorul SUA spune că sunt nişte invenţii, iar instituţia preşedinţiei că sunt minciuni ordinare.

Încă un episod savuros şi vă las să reflectaţi.

Personajul misterios pe care Sorin Ovidiu Vîntu doreşte să-l impună drept reprezentant al acţionarului în Consiliul de Administraţie al Realitatea Media SA este Ion Ilie, zis Nelu Legionaru’. Numele acestuia a fost vehiculat la începutul anilor 2000, în scandalul legat de un presupus asasinat al şefului SIE de la vremea respectivă, Cătălin Harnagea.

Asasinatul ar fi fost plănuit de SOV, iar Nelu Legionaru’ ar fi urmat să fie executantul, scrie evz.

Închei: vă daţi seama ce consumaţi atunci când apăsaţi telecomanda?

Preluat de  pe site-ul ziarului Actualitatea Prahoveana, www.actualitateaprahoveana.ro

MAPN i-a întins o Labă de ajutor lui Mircea

Standard

 Labă – omul de afaceri, nu obiceiul – are bani, nenicule. Atâţia bani are Mircea Labă încât poate, la o adică, atunci când omenia o cere, să semneze un contract cu Ministerul Apărării Naţionale prin care să închirieze un Hercules cu care să survoleze, alături de Raffale şi alte Tomahawk-uri explozive, cerul Libiei, când vrea muşchii lui de milionar low-profile al Ploieştiului.
Patronul IPIP / Petroconsult, căci despre el e vorba, a primit, într-o zi, un apel disperat, în care, printre rafale de mitralieră în fundal, urlete de „Allah e mare” şi mieunat românesc de „Să moară mama, nu mai scăpăm de-aici!”, era rugat, cu disperarea specifică inginerului petrolist paraşutat pentru lovele în Africa care e prins ca şoarecele într-un război civil, să trimită un aeroplan / dirijabil / planor / paraşută / frisbee / bumerang sau ce îşi permite ca să-şi ia angajaţii de pe terenul ăla minat din Libia.

180 de oameni trimişi în Libia de societatea ploieşteană Petroconsult au urlat, în cor, la telefon, spre patronul Mircea Labă, rugându-l, aşadar, să găsească o soluţie rapidă pentru a fi salvaţi.

Patronul, om de treabă, a dat, repede, câteva telefoane, şi a ajuns la biroul ministrului Apărării, de unde a primit asigurarea că nici lovelele lui n-au miros pentru ridicarea unui Hercules al Armatei Române (poate singurul) în cer, spre Libia, cu dragoste!

Zis şi făcut! Hercules-ul armatei noastre a decolat spre Libia unde a fost burduşit de inginerii ăia ochelarişti atât de dragi lui Labă, care au venit veseli spre România cu amintiri frumoase şi nu numai. În stilul românesc, dacă taxatorul de pe taxi oricum funcţiona, s-au mai făcut şi câteva gheşefturi.

Pe lângă angajaţii Petroconsult Ploieşti, în carlingă s-au mai nimerit câţiva românaşi care, cu pieptul gol în faţa elicei, au declarat că îşi dau şi viaţa pentru un zbor spre România. Viaţa nu şi-au dat-o, băieţii, noştri, că şi piloţii este şi ei oameni. Dar nişte para tot au decartat, că, vorba aia, dacă nu pică, curge.

Această istorioară frumoasă, în care nişte români l-au umilit pe Steven Seagal în cea mai secretă operaţiune de salvare din Libia, se încheie în acelaşi spirit pozitiv, al omeniei, întrajutorării între semeni, în care armata română este personajul pozitiv, al salvatorului miraculos.

Glumim, desigur. Mircea Labă a decartat 200.000 de euro la MapN. Între noi fie vorba: vă daţi seama cât câştigă Labă cu inginerii ăia, dacă a aruncat cu banii în Hercules, mai ceva decât ţiganii în lăutari?