De ce posteritatea ne va întoarce posteriorul

Standard

Alianţa politică PSD-PNL-PC, botezată în cristelniţa neamului drept cucernica USL, vine să completeze tabloul neputinţei la români, într-o formă demult autenticizată, cu atâta talent, în operele psihologului naţional I.L Caragiale.

Actorii politici care au compus conglomeratul adoctrinar încep să îşi ascută săbiile, nu atât pentru un duel onorabil cu oponentul electoral firesc, hulitul PDL, cât pentru mirositul şosetelor în interiorul sfintei alianţe salvatoare de naţiune.

Capetele în gură liberalo – pesediste creează o stare de tremur şi suspin orgasmatic în rândul PDL, care, printre puţinele variante de joc disponibile în acest moment, se roagă la icoanele Brătienilor şi la tabloul lui Vasile Roaită pentru un final însângerat, de disoluţie absolută a Opoziţiei.

Conflictul care poate detona, din interior, alianţa conjunctural-politică denumită USL, poate însemna, pentru Partidul Democrat Liberal una dintre luminiţele de la capătul tunelului.

Ruperea USL este, într-adevăr, visul de aur pentru activiştii oranj.

Aşa cum era de aşteptat, cărţile şi lobby-ul de la Bucureşti nu au nimic în comun cu realitatea politică din teritoriu.

La Ploieşti, pesediştii l-au desemnat pe senatorul Iulian Bădescu pentru funcţia de viitor candidat la fotoliul de primar al municipiului Ploieşti, în timp ce fraţii liberali de alianţă îl vor pe Adrian Semcu, vicepreşedinte al Consiliului Judeţean Prahova, dar şi lider suprem al PNL Prahova.

Dacă la PSD interesele finanţatorului Sebastian Ghiţă primează, în PNL Semcu şi-a umflat şi el muşchii, punându-şi blazonul la vedere, şi s-a autopropus viitor candidat la Primăria Ploieşti.

Reacţia lui Semcu, aşa cum notează presa locală purtătoare de stindard social-democrat, este una izvorâtă din propriul interes. Ceva de genul: „de ce să ia pesediştii totul? Noi, liberalii, nu trebuia să luăm ceva?”. Pentru că toate calculele mai mult sau mai puţin bahice din USL dau alianţa victorioasă în alegerile din 2012, ceea ce îi face pe fraţii de crez „unionist” să viseze la funcţii înalte.

Ceea ce nu spun jurnaliştii echidistanţi aflaţi în slujba adevărului social-democrat este că interesul de grup, dorinţa de a controla totul îi împinge şi pe social-democraţii prahoveni să viseze atât la preşedinţia Consiliului Judeţean Prahova pentru un nou mandat, cât şi la şefia Primăriei municipiului Ploieşti.

Aici nu mai converg interesele lui Mircea Cosma şi ale lui Adrian Semcu, oameni politici care, de altfel, în vremuri de pace, trăiesc o viaţă demnă de cel mai fericit cuplu din lume. Un fel de Bonnie şi Clyde, în varianta politică autohtonă.

Negocierile legate de viitoare funcţii purtate la un pahar de vorbă între Cosma şi Semcu au parfumul lor boem, de un romantism firesc, ca atunci când tu o iubeşti, îi desenezi întreaga ta stare metafizică sub clar de lună, iar ea, aleasa inimii tale, cea lângă care te-ai simţit bărbat, de atâtea ori, nu îţi mai dă, deodată, voie să îi pui mâna pe sâni, ca în vremurile bune.

Ruptura, la fel ca şi alianţa, sunt pur-conjuncturale, desigur. Cu toate acestea, miza îi obligă pe aceşti amici din politica locală să joace dur unul împotriva celuilalt.

Mai pe scurt, pesediştii nu vor să împartă cu liberalii cele două funcţii importante: primăria Ploieşti şi CJ Prahova. PSD vrea tot, ca în 2000-2004.

Ca să forţeze nota, Adrian Semcu propune un candidat pentru CJ Prahova cu ştaif naţional, şi anume distinsul domn parlamentar prahovean de mai multe mandate Teodor Meleşcanu, căruia, la cât de des a venit prin PH, nu i-ar veni greu să nimerească în Piteşti, în loc de Ploieşti. Să-l înţelegem, denumirile se şi aseamănă, la naiba!

Meleşcanu are rolul de sperietoare pentru colegul de alianţă Mircea Cosma, pesedistul riscând, conform calculelor liberale, să fie bătut la capitolul notorietate de fostul ministru, în socotelile Alianţei pentru desemnarea unui candidat USL la Consiliul judeţean Prahova.

Culisele USL nu bat, la capitolul meschinărie jocul strategic al guvernanţilor.

Dacă PDL pare că îşi linge rănile, după eşecul de imagine din spaţiul public, pozând într-un spectator inofensiv al măririi alianţei salvatoarea de naţie, în laboratoarele democrat-liberale se calculează strategii de imagine, posibilităţi de finanţare pentru campaniile viitoare, folosindu-se un arsenal întreg care, de multe ori, poate include instituţiile statului, în sensul unui control eficient, prin lideri, a entităţilor de transfer în ceea ce priveşte fluxul de bani.

În ciuda prezenţei permanente din studiourile televiziunilor, liderii alianţei nu reuşesc să surclaseze acţiunea pedeliştilor care, dacă mă întrebaţi pe mine, dovedesc încă odată o forţă greu de egalat.

Revenim la exemplul Ploieşti: dacă Semcu şi Cosma sunt preocupaţi de lupta pentru un viitor ciolan consistent, Volosevici, printr-un exces de zel faraonic, îşi pune numele pe toate proiectele de infrastructură aflate în derulare. Din acest punct de vedere, primarul va avea prima şansă la anul, nu pentru că de Semcu şi Bădescu nu a auzit nimeni, ci pentru că cetăţenii din Ploieşti, în multe dintre situaţii, se întâlnesc pentru prima dată cu asfaltul în cartierul lor. Şi asta, în mandatul lui Volosevici. Iar Volosevici nu uită să le amintească asta, urmând, probabil, ca şi potăile comunitare să fie ştampilate cu Proiect Volosevici.

Cine va avea câştig de cauză în Ploieşti, dacă luăm în calcul starea de inacţiune a lui Bădescu şi Semcu, împotriva campaniei de imagine, bazată pe realizări urbanistice susţinute din bugetul local, de care Volosevici beneficiază din inerţie, prin virtutea funcţiei sale publice?

Raţionamentul liberal vine să confirme şi o bună cunoaştere a electoratului din partea politicienilor. Dacă există ideea unui Meleşcanu la candidatura CJ Prahova, în ideea că omul ar accepta o asemenea ofertă, este mai mult decât evident că se evaluează obiectiv, cinic, mintea scurtă a românului.

Punem pariu că Mircea Cosma ar putea fi bătut de Meleşcanu, chiar dacă Cosma ar fi făcut de zece ori mai multe lucruri în judeţ decât a făcut? Televizorul bate conştiinţa şi aşa scurtă a electorului mioritic.

Ce contează că Meleşcanu nu a trecut decât o dată la patru ani prin Prahova, şi atunci la cerşit de voturi?

La fel stau lucrurile şi cu domnul deputat PSD de Mizil Adrian Năstase, care, e drept, trece mai des, având o reşedinţă la Cornu.

Într-un fel, acelaşi tip de gândire adoptă şi Volosevici, care, prin panotaje stradale şi publicaţii distribuite gratuit plătite din bani publici prin subterfugii nedemne de strategiile unui politician european vrea să contracareze, cu aceeaşi monedă, mişcările propagandistice ale adversarului.

De ce să-mi spună mie Volosevici că renovarea unei toalete publice este rodul gândirii sale strategice, pe care a implementat-o din banii mei? Putea să scrie acolo Proiect Ignat, Proiect Popescu, Proiect Ploieşteni, că noi plătim taxele şi impozitele dătătoare de Proiecte Volosevici.

De ce îşi pune senatorul PSD Bădescu bannere prin oraş, în toată perioada mandatului său, prin care ne aminteşte, cu un zâmbet corectat în studioul Photoshop, că este senatorul meu, dacă suntem într-un an fără campanie electorală?

Pentru că noi, simpli spectatori din afara jocului puterii şi a vieţii politice nu existăm. Suntem doar o statistică bună de indexat înaintea scrutinului electoral, odată la patru ani, cantitate neglijabilă în rest.Tupeul de a apărea cu astfel de mesaje în spaţiul public denotă nu numai o lipsă de viziune a ceea ce înseamnă corectitudine politică, ci şi şmecherie fără fond.

Unde sunt strategiile de dezvoltare ale lui Semcu şi Cosma? Dar ale lui Volosevici?

Comportamentul politicianului local este direct proporţional cu puterea sa de a previziona dezvoltarea reală. Nu aud decât despre asfalt, parcuri şi stadion în Ploieştiul ăsta. E drept că şi oraşul este construit în jurul unei muncitorimi imigrante, dar astăzi, în zilele noastre, putem aduce turism numai cu asfaltul dintre blocuri?

Dar de festivaluri în aer liber de jazz, rock, house, teatru, pictură, cluburi de artă, site-uri profesioniste de promovare a Ploieştiului (căutaţi pe net să vedeţi cum arată Braşovul în lumea virtuală, de la oportunităţi de angajare, până la manifestări culturale vizitate de turişti din întreaga lume) s-a auzit?

Sau în Sibiu, unde, în jurul a două-trei festivaluri anuale, plus alte nenumărate manifestaţii publice desfăşurate în aproape fiecare weekend, primăria scoate o grămadă de bani, oraşul se promovează la nivel internaţional (la Festivalul Internaţional de Teatru, cel de Jazz, rock, etc aproape că nu mai auzi limba română prin oraş, hotelurile sunt arhipline, iar ştirile din toată Europa amintesc de manifestare. Şi să nu îmi spuneţi că sunt mulţi saşi în Sibiu, că nu mai e valabil, au rămas mai mult bătrânii, câţi mai sunt).

În fine, şi în alte părţi, calculele meschine creionate la începutul acestui text sunt valabile. Şi acolo există o clasă politică doritoare de voturi. Dar mai există în mintea acelor oameni dorinţa de a lăsa ceva în urmă, iar acel ceva să nu se numească doar „Pasaj pietonal”, „plantare zambile giratoriu”, „construcţie stadion FC Petrolul”, „renovare WC public”, „asfaltare cale acces piaţă”.

Altceva ar trebui să însemne Proiect Semcu, Proiect Cosma, Proiect Bădescu, sau Proiect Volosevici. Asta dacă ne interesează, desigur, în ce oraş vor trăi şi copiii noştri, peste ani, în ce mediu se vor dezvolta şi ce speranţă de a avea o altă viziune asupra vieţii îşi pot construi şi acasă, nu numai emigrând în alte cotloane ale mapamondului.

Anunțuri

Precizări şi un mini-ghid de conduită politică

Standard

„Dacă îl susţii, de ce îl critici?”, „Şi Cosma procedează la fel, deci de ce e Volosevici mai rău?”, „Volosevici se laudă, dar şi face, nu merită o astfel de critică” – astea sunt ideile principale după care s-au ghidat ultimele discuţii cu amicii, mesaje ale cititorilor, ori reproşuri ambalate de înjurături pe adresa de mail, din partea binevoitorilor care îşi umflă muşchii sub protecţia anonimatului.

Aşa cum am precizat şi în ultimul editorial, pentru cine are bunăvoinţă să-şi amintească, dar şi într-un comentariu mai vechi, sub titlul „Sictir politicienilor – proiect IGNAT”, la fel de condamnabilă mi se pare atârnarea de către Mircea Cosma a bannerului „Am promis, am făcut” – sau ceva de acest gen, la intrarea în Ploieşti, după ce Consiliul Judeţean Prahova a lărgit la patru benzi artera de intrare în municipiu din zona podului de la Tătărani.

Atunci, a existat o concurenţă stupidă între troleibuzele din Ploieşti, pe care s-a lipit autocolantul Proiect Volosevici şi uliţa DN1 lărgită de CJ, în care Cosma a găsit de cuviinţă să-şi atârne numele pe bannere, repet, ca pe vremea ministrului naţional-socialist al propagandei lui Hitler, Dr. Joseph Goebbels (când lucrătorii terminau o autostradă, era obligatoriu ca mutra fuhrerului, ori măcar numele acestuia, să apară pe afişaje, amintind de locurile de muncă creeate şi, în general, de beneficiile regimului).

Comparaţia nu este deloc exagerată, demersul de lăudare a liderului, mai mult sau mai puţin coafat, fiind identic, în ciuda diferenţei de epocă.

Cât despre susţinut, subliniez un singur aspect: nu îl susţin pe A. Volosevici, în schimb îi pot aprecia deschis acţiunile corecte, la fel de bine cum pot şi sancţiona ceea ce consider că reprezintă un derapaj de la conduita unui ales al neamului.

Să lăsăm deoparte ideea că dacă ăla face mizerii, şi celălalt trebuie să contracareze cu o măsură identică, pentru că, adoptând o altă tactică, pierde capital electoral. Fals!

Un tânăr din generaţia celor care trebuie să ne facă să uităm de bătrânii activişti şi de sistemul care a nenorocit spiritul unei naţiuni trebuie să ştie că este suficient ca administraţia locală pe care o conduce să finalizeze construcţia unui stadion, pentru a atrage capital electoral.

Montarea suplimentară pe stadion a mutrei primarului, ori amintirea pe bannere a numelui acestuia, pe lângă penibil, îi poate dăuna acestuia, existând un revers nedorit, din punct de vedere politic, chiar pentru cel care a dorit să câştige puncte la capitolul imagine.

Dacă, de exemplu, acceptăm ideea unei manipulări albe, mai apropiate de decenţă, dar la fel de imorală, un mesaj putea suna aşa: În loc de Proiect Volosevici – Volosevici schimbă Ploieştiul, pe panoul din dreptul gangului din dreptul pieţei Nord ar fi putut să scrie, cu litere la fel de mari, ceva de genul „Schimbăm Ploieştiul! – Municipalitatea modernizează gangul de acces spre piaţă, aici urmând să se realizeze un proiect arhitectonic modern, în beneficiul cetăţenilor care îşi fac cumpărăturile din Piaţa Nord. Primăria Ploieşti îşi cere scuze cetăţenilor pentru disconfortul creeat de lucrările de reparaţii. Vă mulţumim!”.

Nu ar fi fost un mesaj mai apropiat de limita acceptată a decenţei, cu o „bătaie” la fel de lungă?

Avem exemplul asfaltărilor de anul trecut. În afara jurnaliştilor care au găsit nod în papură lucrărilor (în unele situaţii fiind vorba, într-adevăr, de greşeli constructive, cele mai multe fiind din vina executantului, şi oricum nu din vina lui A. Volosevici), dacă faci un sondaj pe stradă, majoritatea ploieştenilor recunosc că în Ploieşti s-a investit foarte mult în infrastructură.

Vox populi: „Volosevici a asfaltat într-un an cât Calotă în opt” – această impresie generală nu a rămas pentru că primăria a plantat panouri prin care Volosevici se lăuda că asfaltează, ci pentru că, efectiv, s-a asfaltat masiv, s-au refăcut parcuri, s-a înfrumuseţat oraşul.

Bineînţeles că subconştientul fiecărui cetăţean înclină balanţa în favoarea primarului ales, deci A. Volosevici e pe plus. Şi într-un mod decent, câştigând nu numai simpatia pulimii needucate, ci şi a a oamenilor de calitate, spre care ar trebui să se îndrepte atenţia unui ales cu pretenţii de politician luminat.

Repet, primarul este favorit pentru încă un mandat, iar opinia mea este că va fi beneficiarul acestuia. Nu ar trebui să existe, în acest moment, o disperare după voturi, chiar dacă partidul din care face parte a atins minimul istoric, stagnând, de câteva luni, acolo. Sunt sigur că ploieştenii îi vor acorda încă odată votul. Tocmai din acest motiv întăresc ceea ce am spus: A. Volosevici îşi permite, acum, să demonstreze că prin decenţă se pot realiza lucruri importante.

Chiar dacă adversarii vor apela, aşa cum au început deja, la mijloace departe de ceea ce înseamnă corectitudinea politică. În acest caz, printr-o conduită axată peste nivelul perversei de la Târgu’ Ocna, se pot învinge tentativele de lovitură sub centură. Nu abordând şi tu perversa.

Să te cobori la nivelul adversarului, doar pentru că acesta lucrează într-un anumit mod mi se pare o greşeală de neiertat pentru un politician tânăr.

Munca şi decenţa reprezintă ingredientele necesare pentru normalitate. Cât despre golăneală – tactica nu reuşeşte întotdeauna, iar A. Volosevici are cel mai bun reper în ultimele alegeri prezidenţiale, când toţi băieţii deştepţi din mogulime şi-au umflat muşchii degeaba, pentru a se fâsâi, alături de Mircea, dragostea lor.

Şi atunci de ce să mi se bage pe gât, prin panotaje stradale, renovarea unei pieţe sau a Sălii Sporturilor, când eu, cetăţeanul Ignat, oricum voi înţelege, fără dubiu, că beneficiarul lucrării, respectiv primăria municipiului Ploieşti, este condusă de dl. primar Andrei Volosevici?

Excelenţa sa, Muammar Volosevici

Standard

Scriam, ieri, despre ticăloşia politicienilor tineri care ajung în vârful piramidei la o vârstă fragedă, fără să aibă pregătirea necesară în a-şi percepe corect menirea în viaţa publică.

Dobândirea unei funcţii nu induce, în mod automat, înţelegerea profundă, de către candidatul ales, a responsabilităţii ce derivă din îngurgitarea, pe nemestecate, a înaltei poziţii publice, de care depinde, în mare măsură, bunăstarea generală a unei comunităţi.

Realitatea ne prezintă o elită de tinerei pe care, dacă îi scoţi din sacoul obrăzniciei fără margini, a tupeului de maidan, rămân goi de orice conţinut.

A fi ales al neamului nu presupune doar cunoştinţe legislative temeinice, ori logoreea, de multe ori caţavenciană, care te ajută, în momentele dificile, să treci uşor peste un schimb de replici cu un oponent politic, ci şi maturitate, bun simţ şi înţelegerea corectă a posturii tale, ca personalitate publică, spre care ceilalţi oameni şi-au îndreptat speranţele şi încrederea.

A fi ales al neamului presupune, în primul rând, decenţă.

Tocmai decenţa lipseşte la Ploieşti, iar astăzi a trebuit să îmi întărească această convingere însuşi dl. primar al Ploieştiului, A. Volosevici.

După ce am semnalat, la momentul respectiv, neobrăzarea fără margini de a manipula odios, în stilul expiratei propagande gri, de tip nazist, prin care troleibuzele Ploieştiului au fost vopsite, şmechereşte, cu numele primarului scrijelit în autocolant, astăzi, „Proiect Volosevici” apare, iar, pe un panotaj publicitar din cartierul Nord.

Volosevici schimbă Ploieştiul – gangul de acces spre piaţă, un nou proiect marcat de dl. A. Volosevici, pentru ca noi, ploieştenii, să ştim că, fără înalta viziune a domniei sale lăbărţată pe panotajul respectiv, muream proşti, neştiind cine a fost luminatul conducător care a renovat un amărât de gang spre o amărâtă de piaţă într-un cartier oarecare al unui municipiu rămas oricum codaş la capitolul „dezvoltare” faţă de celelalte mari centre urbane ale naţiunii.

Dl. A. Volosevici a fost protejat de subsemnatul, a fost încurajat în aceşti trei ani, pentru că subsemnatul a crezut, în ignoranţa sa, că acel candidat care îi sărea subsemnatului în duba golită de ziare de campanie, urlând, nătâng, „toată lumea sare-acum cu mine”, înainte de alegerile locale din 2008, poate fi „maimuţa” portocalie care schimbă cu adevărat Ploieştiul, după două mandate odioase ale lui E. Calotă.

I-am luat apărarea lui A. Volosevici pentru că, de multe ori, a fost atacat mişeleşte de oameni din presă năimiţi să o facă.

Ştiam asta şi mi s-a părut corect să îmi susţin primarul municipiului în care locuiesc, înţelegând imensa presiune care îl înconjoară, mişelia din jurul său, ticăloşia cu care s-a dus războiul public împotriva sa şi, mai ales, fiind conştient că un tânăr cu doar un an mai în vârstă decât subsemnatul nu poate învăţa peste noapte administraţie publică, politica de tip Dâmbu şi jocul cu nervii întinşi la maxim într-un oraş unde marile interese financiare ale puternicilor generează atacuri permanente sub centură.

După trei ani, dl. A. Volosevici a învăţat. Nu menirea de a fi primar, asta poate deprinde în al doilea mandat (sunt convins că, dacă nu va avea un acces tipic de impulsivitate, prin care renunţă la tot, în stilul caracteristic al celui care trebuie dădăcit permanent, A.V. mai câştigă patru ani în fruntea primăriei Ploieşti), ci şmecheria şi golăneala.

Numai un golan tânăr învăţat de golanii mai bătrâni poate să-şi pună numele lângă un viitor proiect din bani publici, prin care să se laude că el realizează o astfaltare, o construcţie de interes public, ori o achiziţie de troleibuze, de parcă familia domniei sale a venit cu bani din porcul de economii al neamului Volosevici pentru a realiza, în municipiul la administrarea căruia s-a înhămat, minunăţii urbanistice demne, oricum, de lauda unei comune mai înstărite, nu de o capitală de judeţ cu potenţialul Ploieştiului.

În final, „Proiect Volosevici” poate deveni un succes numai dacă, măcar acum, în ceasul al XII-lea, tânărul care a avut şansa să schimbe cu adevărat ceva se maturizează şi în bună-credinţă, nu numai în şmecherie de maidan.
În ce oraş al lumii civilizate vă puteţi imagina că asfaltarea unei străzi, achiziţionarea unui troleibuz, ori renovarea unui spaţiu public ar fi însoţite de mesaje toxice, ilegal de electorale şi nesimţit de populiste?

E ca şi cum Giuliani ar fi tăiat panglica după curăţarea zonei World Trade Center, iar în spatele acestuia, alături de macheta viitorului WTC, ar fi fâlfâit mesajul mobilizator „Rudolph Giuliani – schimbă New York-ul!”.

Avalanşa de flegme newyorkeze l-ar fi doborât pe primarul metropolei mai ceva decât un atac al Qaida bine orchestrat.

Aici, însă, în România, politicianul îşi permite orice, în faţa unei turme electoare lipsite de orice reacţie.

Dacă E. Calotă avea scuza vârstei şi a trecutului, nu reuşesc să îi găsesc acestui tânăr nicio scuză. Pentru că el trebuie să fie altfel, să reprezinte o punte de comunicare corectă, un simbol al decenţei în raport cu cetăţeanul, dar şi faţă de nişte ticăloşi, pe care, de altfel, îi şi acuză.

Nu mai pun la socoteală cetăţenii municipiului care au rămas, şi de această dată, pe ultimul loc, prin nota scăzută de respect acordată chiar de A.V. Pentru că, printr-un astfel de mesaj grotesc, primarul crede că va câştiga un punct în plus de simpatie la alegerile de anul viitor. La asta se rezumă întreaga sa gândire politică, dar şi comportamentală, atâta timp cât este capabil de un astfel de gest.

Aş vrea să cred că A. Volosevici nu are cunoştinţă despre aceste obscenităţi populiste.

Din păcate, cunoscând foarte bine sistemul în care se învârte, sunt convins că a aprobat montarea reclamei respective cu tot entuziasmul, la fel cum, de exemplu, dictatorul Gaddafi dă aprobator din cap când vede pe gardurile patriei sale mesaje de tipul „Excelenţa sa, Muammar, eliberatorul, are grijă de noi, poporul său”.
Eu, unul, nu văd nicio diferenţă între gardul lui Muammar şi panoul lui Volosevici.

De aici şi problema: că A.Volosevici nu vede nicio problemă.

Tineret de partid – mândria ţării

Standard

Atunci când generaţiile ticăloşite mor, există, întotdeauna, lupii tineri care înlocuiesc, cu un nedorit succes, putreziciunea. De multe ori, tineretul de partid devine mult mai eficient în rău şi şmecherie decât bătrânii. Într-un fel, este normal: junii au vigoarea necesară în a perfecţiona sistemul corupt, dar şi know-how-ul părinţilor care i-au lansat pe orbita puterii, prin jocul relaţionar construit peste ani.

Acum, în România lui 2011, numai un orb poate nega blocajul celor douăzeci de ani despre care vorbea, în 1990, un bătrân aparatcik. Capacitatea de regenerare a unei naţii cu elite improvizate în studioul 4 al TVR, ori, mai rău, la Moscova, tinde spre zero.

Vocea poporului dă un alt pronostic sumbru: încă douăzeci şi gata, am scăpat de metehnele trecutului. Iată neadevărul suprem.

Permiteţi-mi să argumentez.

Speranţa unei naţiuni traumatizate stă, fireşte, în tineri. Noua generaţie de politicieni are toate şansele să schimbe jocul în favoarea normalităţii. Numai că cei de la care aşteptăm, cu pumnii strânşi, cu speranţa în bine, totul, nu ne servesc decât doze regulate de prostie, lichelism şi batjocură.

Dacă într-o altă epocă şmecheria era doar un mijloc al conducătorului luminat pentru a direcţiona o societate aflată în haos, fără a-şi însuşi nimeni, cu trup şi suflet, o anumită manevră subversivă, astăzi, în secolul XXI, licheaua de partid ajunsă în funcţie de diriguitor al destinelor păcăleşte mulţimile cu o fericire tâmpă, sinceră în priviri: „A zis-o bine, domnule”, „ce replică i-a dat, praf l-a făcut!”. Şi cam atât.

Nu contează enormitatea debitată, lipsa de profunzime a mesajului, ori comportamentul mujic, ci cât de „ba p-a mă-tii” ţi-am zis-o. Pentru că, nu-i aşa, poporul se hlizeşte la circ şi uită de foame.

Poporul uită – ăsta e singurul adevăr învăţat de clasa politică în douăzeci de ani: poporul e prost.

Şi poporul poate fi, pe bună dreptate,  aşa cum au spus distinşii psihologi politruci ai naţiei, pentru că, nu uitaţi, poporul a reuşit să umple Piaţa Victoriei numai atunci când FNI i-a luat banii. În rest, fumigene fără miză.

Comportamentul de tip upercut surclasează dialogul, buna-credinţă, mai pe scurt – nobleţea.

Uitaţi-vă la televizor, încercaţi să concentraţi, în câteva idei, un talk-show de 40 de minute. Nu rămâne nimic, decât savoarea replicilor diferiţilor papiţoi cu imunitate care îşi plimbă dosul prin studiouri. De la Putere la Opoziţie, dialogul surzilor a luat o amploare grotescă.

 

Nu se construieşte nimic, doar se găsesc scuze pentru ineficienţă sau hoţie, ori, în cazul opoziţiei, se inventează zilnic, din nimic, noi motive de atac politic.

Totul vizează demolarea celui care îţi stă în faţă, cu ordin de la partid, sau, mai rău, din regia de emisie, pe firul scurt, direct de la patronul trustului de presă.

De ce nu pot fi tinerii politicieni mai presus, moralmente, decât părinţii lor?

Plecăm de la premisa unui adolescent care se înscrie, mânat de crezul doctrinar, într-un partid. Există şi astfel de tineri, pe lângă turma majoritară a celor care se înscriu de dragul acţiunilor organizaţiei de tineret, ciupit gagici la discotecă, petreceri pe banii partidului la munte şi la mare ş.a.

 

Prima activitate politică a adolescentului este alcătuită dintr-o pensulă şi o bidinea cu care soldatul lipeşte afişele electorale ale candidatului la primărie, parlament ori preşedinţie.

Pentru a accede într-o poziţie superioară de partid, tânărul începe să deprindă arta compromisului, a mâncătoriei specifice fiecărei organizaţii politice, cu alte cuvinte, tânărul înţelege că bunul simţ cu care a venit echipat de acasă trebuie să îi dispară din registrul comportamental.

Corectitudinea devine opţională, ba chiar nepotrivită pentru un carierist. Dacă vrea funcţie şi, în consecinţă o viitoare candidatură susţinută de partid, junele trebuie să calce pe cadavre, sau să plece din politică.

 

De obicei, un tânăr ambiţios alege varianta virusării. Pentru că, nu-i aşa, el a intrat în politică pentru a schimba ceva, iar acel ceva poate fi schimbat numai dacă ajunge într-o funcţie de ales. Iar funcţia, fie că implică un post de consilier, primar, parlamentar sau preşedinte nu poate fi obţinută decât prin trecerea etapelor de partid.

 

Deodată, tânărul ambiţios, venit cu gânduri curate, devine ticălos. Sapă la temelia altora, pentru că şi ceilalţi îl sapă pe el. Numai câţiva vor ajunge să muşte din fructul puterii.

După un astfel de război intern, obţinerea unei candidaturi denotă, în majoritatea cazurilor, cele mai mizerabile negocieri interne. Scopul iniţial este uitat. Pentru că tânărul de la început care visa o lume mai bună a devenit un lup care a băgat bani în campanie, de multe ori împrumutaţi, jocurile de culise pe care deja le stăpâneşte atât de bine îl fac să lase pe un plan secundar binele public, acela în numele căruia s-a înscris, la început, în partid.

Deja a ajuns parlamentar, are de recuperat banii pierduţi, este ocupat de cu totul alte probleme – o băbuţă venită în audienţă pentru o problemă minoră i se pare doar o extraterestră enervantă care l-a întrerupt din calcule complexe ale viitoarelor campanii sau afaceri, totul este schimbat.

De cele mai multe ori, ăştia sunt cei la care vă uitaţi la televizor – nişte actori groteşti şi atât. În actuala stare morală a clasei politice, tinerii sunt doar nişte maimuţe oportuniste, care jinduiesc la jucăriile părinţilor sătui de putere.

Refuzul nu e o armă potrivită. Totuşi, să fim atenţi la cei noi. Pot reprezenta doar un alt măr otrăvit, dacă, din nou, după 21 de ani, judecăm cu jumătate de măsură, după aparenţe.

Cu un pedofil nu se face primăvară

Standard

Pocitania umană pitită de IPJ Prahova în beciul din dotare a început să simtă, brusc, o senzaţie de nebunie. Pedofilul s-a privit în oglindă şi a decretat, prin reprezentantul său legal, că aşa nu se mai poate. E nebun, oameni buni, se poate vedea de departe! Avocatul şi-a dat seama, nebunul şi-a dat şi el seama că e nebun, toată lumea aşteaptă, cu sufletul la gură, verdictul.

Familia nebunului care, putem bănui, avea o presimţire că nebunul e nebun, aşa cum spuneam, este păzită de către reprezentanţii IPJ, de furia ploieştenilor care, din spirit civic, l-ar castra pe viu, l-ar da cu ardei iute pe la ochi, ori, partea conservatoare –  l-ar tăia pe la gât, niţel, să îi sară sângele pe pereţi. Astea sunt variantele de pedeapsă auzite de subsemnatul în ultimele zile.

În ciuda victimelor, dar şi a societăţii sănătoase la cap, neputinciosul sistem românesc de împărţire a dreptăţii îi poate da individului o şansă de concediu prelungit, ferit de griji, la Săpoca. Acolo, frecându-şi palmele, rânjind ca nebunul, că asta deja s-a stabilit, nu?, violatorul pedofil poate arăta degetul mijlociu părinţilor, victimelor, familiilor şi, de ce nu, lui Dumnezeu.

Nu am nicio îndoială că şi Dumnezeu, de acolo, de sus, îl vrea închis, departe de civilizaţie, în locul ăla unde îşi spală ticăloşii păcatele, dar şi pe ale altora.

Domnul pedofil de 30 de ani (ce vârstă frumoasă!) va fi primit în puşcărie cu pâine şi sare, de aceea domnul pedofil, în momentele de meditaţie a nebuniei sale, are revelaţii pragmatice: ticălosul simte pericolul de a fi pus capră de pârnăiaşi, chinuit, bătut, maltratat ca un animal, aşa cum numai pârnăiaşii ştiu să rezolve astfel de situaţii.

Cu alte cuvinte, în nebunia sa, pedofilul a avut un moment de luciditate: bă, io sunt nebun, dar nici chiar atât de nebun încât să nu sesizez pericolul emanat din puşcărie la adresa anusului meu.

Îmi pare rău pentru părinţii nenorocitului, mai mult ca sigur oamenii nu au nicio vină. Poate nu şi-au dat seama de intenţiile cuibărite într-o minte bolnavă. Niciun părinte nu pune răul în faţă, mai ales atunci când e vorba despre fiul său.

E greşit ca aceştia să suporte, ca în Evul Mediu, umilirea publică, pentru că fiul lor dezaxat a nenorocit o fiinţă nevinovată.

Înţeleg demersul poliţiei de a proteja casa violatorului.

Ceea ce nu înţeleg este de ce noi, restul, simţim nesiguranţa pe stradă.

Zilnic suntem agasaţi de indivizi dubioşi care se plimbă nestingheriţi, în fiecare zi auzim de tot felul de hoţii, spargeri ori alte infracţiuni. În fiecare cetăţean se autocultivă sentimentul haosului general, nesiguranţa vieţii într-o societate aflată la voia întâmplării, în care instituţiile statului nu mai gestionează comportamentul de-a dreptul anarhist al indivizilor certaţi cu legea.

Ieri, pe Elena Doamna, soacra mea s-a trezit cu doi indivizi în curte. S-a blocat, ieşind din casă, a întrebat, speriată, ce caută în curtea sa, la care indivizii, indiferenţi, i-au întors spatele şi au ieşit, relaxaţi, din curte lăsând în urmă un răspuns la mişto: „Nu căutam nimic, staţi liniştită”.

Îl rog, pe această cale, pe domnul Despescu, şeful IPJ Prahova, să-mi planteze şi mie, începând din această seară, două organe la poartă, 24 de ore din 24.

Încă ceva: să mai trimită încă doi agenţi să recupereze bicicleta furată săptămâna trecută din curtea vecinului meu, de către un hoţ care a avut tupeul să se plimbe pe vreo 50 de metri de curte, să îşi aleagă ce vrea, şi să plece liniştit.

Sigur, vecinul a avut noroc: infractorului i-a fost suficient de milă de un om în vârstă ca să nu intre peste el în casă, să-i dea un cap în gură, să-l taie în bucăţi, să-i violeze copiii, nevasta şi tot neamul.

Noroc chior, d-le Despescu, parol!