Pe surse: BGS a renunţat la contractul de pe Ilie Oană după ce a descoperit că huliganii sunt acceptaţi, tacit, de conducerea Petrolul Ploieşti

Standard

De la inaugurare şi până înaintea meciului cu Steaua, paza pe noul stadion ploieştean Ilie Oană a fost asigurată de firma BGS. Oficial, s-a renunţat la această firmă din cauza costurilor considerate prea mari. Pentru partida cu Steaua Bucureşti, clubul Petrolul a apelat la firma Galant Protect Security SRL şi la poliţişti locali.

Sursele noastre care au asistat la o şedinţă între BGS şi reprezentanţii Petrolului, la încheierea meciului „lupilor” cu Dinamo Bucureşti, ne-au relatat o ipoteză şocantă: Atunci când reprezentantul BGS s-a declarat contrariat de faptul că agenţii săi de pază nu au descoperit nici o petardă la controlul din punctele de acces în stadion, înainte de meci, în timp ce tribunele stadionului a fost aproape incendiate în timpul meciului, Valeriu Răchită, antrenorul şi managerul Petrolului ar fi declarat că el i-ar fi lăsat pe fanii Petrolului să intre cu petarde.

În acel moment, la nivelul cel mai înalt al conducerii BGS s-a hotărât renunţarea la contractul cu echipa ploieşteană, reprezentanţii acestei mari societăţi de pază care activează la nivel naţional declarându-se nemulţumiţi că sunt împiedicaţi, printr-un astfel de comportament, să îşi exercite atribuţiile contractuale de serviciu.

După BGS, potopul!

Noua firmă aleasă de Petrolul, SC Galant Protect Security SRL, societatea a cărei agenţi de pază nu au fost capabili să îl oprească pe huliganul care a intrat pe teren, în timpul partidei cu Steaua Bucureşti, este înfiinţată în anul 2009, iar obiectul său de activitate îl reprezintă „activităţi de protecţie şi gardă”, capitalul social fiind de numai 250 de lei.

În anul înfiinţării Galant Protect Security a avut o cifră de afaceri de 154.011 lei, potrivit rapoartelor financiare oficiale. În 2010, cifra de afaceri a explodat, ajungând la 2,632,919 lei, performanţa economică fiind obţinut cu un singur salariat, conform informaţiilor publicate de observatorulph.ro.

Firma Galant, cea care a înlocuit BGS, este o societate prahoveană, fiind înregistrată cu sediul social şi primul punct de lucru în oraşul Sinaia. Din 2010, societatea de pază s-a mutat în municipiul Ploieşti, înregistrându-şi aici un nou punct de lucru.

Acţionariatul societăţii se împarte în trei.

Vasile Buzatu, cu domiciliul în Bucureşti, are 40 de părţi sociale din Galant, Cosmin Nedelcu, domiciliat în Ilfov, are alte 40 de procente, iar Costin Pasol deţine restul de 20 la sută din părţile sociale ale Galant.

În lista administratorilor amintim două nume: Ciprian Constantin Păiş şi Paul Budescu.

Anunțuri

Aflat într-o relaţie intimă cu U2 şi Irlanda, deputatul Brânză a lansat un nou hit: Where the streets have no brain

Standard

La o întâlnire organizată de Comisia Românilor de Pretutindeni, din cadrul Camerei Deputaților, cu ambasadorul Irlandei în România, John Morahan, acesta a oferit o carte cu titlul – “Ireland in brief”.

Încântat, deputatul William Brânză ar fi început să laude, în engleză, comunitatea românească din oraşul BRIEF – ”Excelenţa voastră, am vizitat deseori acest oraş Brief. E un oraş foarte frumos şi vrem să mulţumim prin dumneavoastră autorităţilor locale din BRIEF pentru atenţia pe care o acordă importantei comunităţi româneşti de acolo”.

Deputatul Brânză a fost profesor de drept în cadrul Universităţii de Petrol şi Gaze Ploieşti, domeniu în care s-a remarcat, acum câţiva ani, prin lansarea unui volum legat de problemele de corupţie din România.

William Brânză este un cunoscut client al banului public, firmele legate de numele său câştigând nenumărate contracte cu statul. Din cele mai cunoscute afaceri ale lui Brânză amintim aici contractul de deratizare cu Metrorex, prin care societatea prestatoare de servicii a alergat şobolanii din staţiile de metrou, sau contractul prin care societatea cu pricina a deratizat subsolurile Palatului Parlamentului.

Sursa: www.patraru.ro , www.pesurse.ro

Frumuzache i-a dat LIKE unei fetiţe. La fel ca şi ploieştenii de pe Facebook

Standard

Schingiuitorul de copii Marius Frumuzache a apărut, din nou, în faţa instanţei. A fost al treilea termen de judecată, care a coincis cu a treia tergiversare. Nu îşi angajează apărător, i se dă avocat din oficiu, cere prelungirea detenţiei în arest, îşi declară nebunia – totul pentru a scăpa de momentul în care zăvorul camerei cu optzeci de deţinuţi din penitenciarele supraaglomerate ale patriei se va închide în spatele său, lăsându-l singur cu puşcăriaşii.

Acolo, Marius Frumuzache nu are nici o şansă. Marea majoritate a deţinuţilor au, acasă, copii. Au fetiţe ca şi copila penetrată de Marius. În penitenciar începe, cu adevărat, iadul.

Prima senzaţia va fi frica.

Deja trăieşte emoţii de pe hol, atunci când, încătuşat, este împins de gardian către celulă.

Înăuntru, dintre paturile aglomerate, apar figuri încruntate, tatuaje, cicatrici, feţe întunecate, pumni şi picioare. Va fi târât de păr, poate tăiat superficial, să nu moară, doar să sângereze puțin.

Într-un final, Marius va ajunge, cu ficatul deformat, în faţa şefului de cameră.

De obicei, şeful de cameră este întruchiparea tuturor capetelor în gură, penetrărilor anale şi maltratărilor medievale existente.

Fişa postului îl obligă să îl umilească pe noul venit, eveniment care trebuie să reprezinte un exemplu pentru celelalte animale încarcerate. Am auzit că, uneori, şeful de cameră urinează pe noul venit, în semn de Wilkommen an Bord.

Dacă bobocul este vreun criminal, beneficiază, numai în primă fază, de o pedeapsă mai blândă,  pentru că se apropie de valoarea liderului (de obicei, şefii de cameră sunt vieţaşi condamnaţi pentru crime).

Însă, atunci când în faţa criminalului condamnat pe viaţă va apărea timidul sociopat Frumuzache, care a dat buzna, mişeleşte, peste nişte fiinţe nevinovate, faţa şefului de cameră va înregistra câteva transformări semnificative: lui Frumuzache i se va părea, atunci, că trăieşte un moment istoric:  inventarea sadismului.

Am enumerat, pe scurt, câteva dintre motivele pentru care Frumuzache preferă pereţii camerei cu două paturi din arest, decât celula de puşcărie. De aceea amână, de aceea se dă acum nebun. Pentru că arestul sau ospiciul sunt variante cu adevărat fericite, comparativ cu anii de stat capră care i se deschid, voluptoşi, înainte.

Am participat ieri, alături de organizatorii unei acţiuni paşnice de civism, la cel de-al treilea termen din procesul lui Frumuzache.

Dragoş Pătraru şi Bogdan Stoica, cei doi colegi care s-au gândit să organizeze  această manifestare paşnică, au invitat ploieştenii să se alăture demersului. Înţeleg de la Fido că peste optzeci de persoane şi-au anunţat prezenţa pe mijloacele de socializare. Ştiţi câţi au venit la acţiunea civică din Ploieşti, din faţa Tribunalului PH? Vreo zece inşi. Pătraru spunea că ar fi fost 16. Ok, fie 16.

Cu alte cuvinte, ploieştenii au dat „Like” pe bloguri sau Facebook, adică sanchi, au avut atitudine, după care nu s-au mai trezit să vină şi la proces.

Întâmplarea seamănă cu povestea unui unchi al nevesti-mii, care era sindicalist la „Fero”. Înainte de închiderea fabricii, acum peste zece ani, muncitorii au stabilit, în curtea fabricii, să se deplaseze la Prefectură pentru a protesta împotriva închiderii întreprinderii. Au plecat 200 de la Fero, iar în faţa Casei Albe au ajuns zece inşi, care, probabil, s-au dus la un şpriţ, că erau prea puţini ca să mai facă pe nebunii.

Au fost azi, prieteni, care mi-au spus că demersul lui Pătraru este pueril, fără finalitate. Alţii că ceea ce a făcut Fido se numeşte presiune asupra justiţiei. Am fost întrebat de ce m-am dus acolo, că oricum instanţa va judeca cu măsură şi profesionalism cazul.

Păi, este simplu:  nu am fost numai pentru instanţă. Sunt convins că Frumuzache va fi condamnat la o pedeapsă grea. În Justiţia română, nu aici se fac măgăriile. Găinarii şi violatorii, în faţa acuzelor atât de evident demonstrate, sunt pedepsiţi.

Scapă ieftin interlopii şi, în general, cei care au foarte mult bani. Pentru aceştia, în mod ciudat, instanţa găseşte soluţii maleabile – cunosc cazuri de cămătari care au ieşit după trei ani pentru LCM. Adică lovituri cauzatoare de moarte.

Iată câteva motive pentru care am fost acolo:

  1. Am fost acolo pentru a blestema, public, un ticălos.
  2. Am fost acolo, alături de cei prezenţi, pentru că opinia publică trebuie să iasă din inerţie. Poate că, într-un viitor nu foarte îndepărtat, se va demonstra în România şi atunci când un poliţist nu poartă centura, dar îţi dă ţie amendă pentru asta, sau când o cireadă de burtoşi vinde telefoane furate în centrul oraşului, fără ca oamenii legi să ia atitudine.
  3. Numai prin astfel de acţiuni magistraţii vor deveni mai atenţi, în general, atunci când iau decizii, nu doar acum, când Frumuzache şi-a declarat fapta, devenind, pentru judecător, doar un antrenament de drept procedural penal.
  4. Am fost acolo pentru ca nenorociţii care mişună pe străzi frecându-şi scula printre femei şi copii să fie descurajaţi, odată cu protestul public, în a-şi mai duce la bun sfârşit erecţiile psihopatice.
  5. Am fost acolo ca să spun oricărui m-ar fi întrebat, văzându-mă îmbrăcat într-un tricou alb, că sunt şocat de ceea ce s-a întâmplat, că sufleteşte sunt alături de amărâţii de părinţi şi copii care îşi trăiesc drama.
  6. Am fost acolo pentru că am simţit nevoia de a protesta împotriva nesiguranţei de pe stradă, pe care o trăiesc şi eu, şi familia mea.
  7. Am fost acolo pentru ca autorităţile să devină mai responsabile atunci când îşi exercită meseria, fie că ea se numeşte magistratură, poliţie sau încărcător-descărcător la serviciul de gospodărire urbană.
  8. Nu ştiu, eu cred că, pur şi simplu, trebuia să fiu acolo.

Nu m-am simţit bine atunci când cunoscuţii sau chiar prietenii au rânjit, etichetându-mă drept unealta lui Pătraru care, desigur, a vrut să-şi facă imagine, să iasă în evidenţă, alături de Fido, să le crească traficul pe bloguri, după care să se masturbeze, extaziaţi, juisând pe statisticile din trafic.ro

Prieteni, mă doare fix acolo unde îl va arde pe Frumuzache. A trebuit să fiu acolo, asta am simţit. Aşa cum mulţi trebuiau să ajungă, dar au preferat doar să dea Like şi să se culce la loc.

Că ei nu au acasă copii de violat sau prietene de băgat în boscheţi, numai amărâţii ăia de părinţi aveau.

Izmenele lui Băsescu şi pistolul lui Vîşinski

Standard

Preşedintele republicii România şi-a pus, acum vreo cinci ani, ochelarii pe nas, pentru a citi un discurs. Conţinutul ciornei de pe pupitru cuprindea note şi adnotări citite în faţa unui auditoriu pestriţ – acelaşi parlament care astăzi a aplaudat, copleşit, un alt eveniment.

Acum cinci ani, preşedintele Băsescu a binevoit să citească de pe o hârtie faptul că, prin instituţia pe care vremelnic o patronează, condamnă în mod categoric crimele comunismului.

Comunismul a însemnat – pentru cei care au uitat sau nu s-au gândit niciodată – regimul ticălos care a subminat demnitatea poporului român, i-a schimonosit conştiinţa, i-a călcat în picioare tradiţiile şi credinţa seculară.

Atunci, după ce monarhia a fost abolită, bunici noştri au aflat că Dumnezeu nu mai e în cer, ci la Comitetul Central, de unde dictează ce îi este bine poporului, îi trasează nevoile sale primordiale.

Odată cu noul sistem politic, România a trăit o altă cumplită experienţă, printre multe altele: holocaustul elitelor.

Studenţimea, intelectualitatea, preoţii, medicii, politicienii de vârf ai naţiunii, aceia pentru care interesul naţional nu era doar o poantă populistă de băgat pe gâtul electoratului, toată elita acestei ţări a fost exterminată fizic în puşcării şi pe şantierele patriei.

În locul gospodarului satului, a venit să conducă prostul comunei, sărăntocul, leneşul, jigodia.

Jigodia a făcut copii care, la rândul lor, s-au înmulţit, iar copiii copiilor jigodiei iniţiale au devenit, astăzi, noile „elite” ale României.

„Nimic fără Dumnezeu” a devenit „Totul fără Dumnezeu”.

După anii glorioşi ai României Mari, la sfârşitul unui război devastator, ţara noastră a devenit, în ovaţiile Moscovei, republică.

Ce ne-a dat republica nu mai trebuie să vă povestească subsemnatul, fiindcă, de 65 de ani, simţiţi beneficiile cu toţii. Atât a putut republica să ne dea aici, indiferent că s-a numit populară, socialistă, ori guvernată de un sistem democrat.

Republica a adus cu ea minciuna unui sistem incapabil să îşi depăşească condiţia, falimentar economic şi moral. Tot republica ne-a dat, mai ales după 1989, simţământul de a trăi intens ura faţă de aproape.

Republica ne-a învăţat să ne rugăm pentru sănătatea caprei vecinului, să devenim fricoşi, depersonalizaţi, laşi şi hoţi.

Tot republica ne-a învăţat că „şmecherul” rămâne „şmecher”, ne-a învăţat să nu ne mai iubim ţara, să nu mai respectăm simbolurile statului, să ne placă minciuna.

Nu i-am cântat noi lui Ceauşescu (Eu doar pionier, alţii, mai în vârstă, după posibilităţi), nu îl asiguram de iubirea noastră eternă? Nu declarau muncitorii de la oraşe şi sate că au depăşit producţia cincinală în patru ani?

Nu aveam cele mai tari bancuri pe vremuri, dintre care cele cu Leana şi nea Nicu băteau orice record la hăhăială?

Totul era o minciună, inclusiv istoria, care fusese rescrisă, pentru spălarea creierelor naţiei, după forma şi asemănarea celor care îi desenau lui nea Nicu sceptrul voievodal în mâna sa ridată, plină de experienţa ciorditului interbelic din Gara de Nord.

Aşa s-a născut, înainte de Revoluţie, trenul de bani al Regelui Mihai I, devenit, după eliberare, sacoul de pe el şi geamantanul din mână.

Tot aşa, după Revoluţie, Regele a devenit un prădător de terenuri ale statului român, un profitor şi un trădător de neam.

Ne-a spus nouă eşalonul doi de jigodii post-comuniste că regele nu merită terenurile aflate în proprietatea Coroanei, confiscate cu japca de statul comunist.

Ce contează că erau ale lui, adică pe persoană fizică, vorba lui M. Vanghelie, doar proprietatea e un moft, spunea o altă jigodie, fost prim secretar de judeţ devenit preşedintele republicii postdecembriste.

Sistemul post comunist a perpetuat ura, pentru că politrucii ajunşi pe poziţii înalte după revoluţie stăpâneau la perfecţie tehnicile parvenirii.

Iar dacă am făcut bani şi funcţie, înseamnă că sunt deştept, iar dacă sunt deştept, de ce să mă schimb, că doar sunt perfect, nu?

În acest sistem de valori s-a născut şi preşedintele Traian Băsescu. Sistemul l-a învăţat să înainteze în funcţie, iar el, recunoscător, a învăţat bine mersul sistemului.

Eu îl înţeleg pe Băsescu: cum să vezi altfel lucrurile, după ce ai reuşit prin ceea ce eşti? Iar nobleţea nu o cumperi de la supermarket, o ai sau n-o ai.

Ceea ce nu înţeleg eu este de ce un om cu simţul realităţii bine-dezvoltat, cu o isteţime de vultur, cu intuiţie de invidiat pentru mulţi, nu a putut să citească câteva cărţi de istorie adevărată a neamului românesc.

Actul de la 23 august – acum, după atâţia ani nu mai există dubii în acest sens – a reprezentat nu numai salvarea a sute de mii de vieţi de ostaşi români, ci şi recuperarea unui teritoriu pierdut.

Să-l faci pe rege trădător într-un stat care şi astăzi, după un război pe care l-am terminat de partea aliaţilor, este beneficiarul teritoriului numit Transilvania, denotă nu numai necunoaşterea istoriei propriei ţări, ci şi golăneală nedemnă pentru poziţia de şef al statului.

L-am apărat pe Traian Băsescu ani de zile, a fost preşedintele meu în două tururi electorale. Ba şi acum recunosc în demersul opoziţiei de a-l sărbători pe Rege un iz propagandistic nedorit într-un asemenea moment.

Cu toate acestea, şi azi, ca şi atunci când a scos pe gură prostiile acelea îngrozitoare, Traian Băsescu trebuia să se comporte ca un şef de stat. Iar asta însemna să fie prezent la ceremonia din Parlament şi nu numai atât.

Ieri, când a fost întrebat dacă îi transmite ceva Regelui, Traian Băsescu a ridicat din umeri şi a spus, cu retorica binecunoscută „Păi ce să-i transmit?”.

O lipsă de tact impardonabilă. Îi spun eu acum ce putea să-i transmită omului Mihai I, indiferent dacă suportă sau nu monarhia sau monarhul: „Sănătate şi La mulţi ani!”, aşa cum premierul Boc a ştiut să spună, chiar şi aşa, cu jumătate de gură.

Era un răspuns insuficient, totuşi mult mai demn decât mârâitul ăla retoric de vânzător de aprozar.

Sau putea să îi adreseze mulţumiri pentru că Ardealul este în România, datorită „trădării” de la 23 august, pentru că, la Conferinţa Tratatului de Pace de la Paris, atât a mai contat pentru a nu da satisfacţie Ungariei.

Regele a purtat o corespondenţă cu preşedintele american denunţând, după monopolizarea puterii de către comuniştii ajutaţi de sovietici, abuzurile care au loc pe teritoriul ţării. Greva regală a rămas încă o mărturie în acest sens. Abdicarea a venit pe acest fundal, al împărţirii de la Yalta, al ameninţărilor din ţară, dar şi a unei speranţe minimale că, într-o bună zi americanii şi britanicii ar putea întoarce situaţia românească în beneficiul românilor.

Părăsirea ţării a fost singurul act firesc în acel moment, produs sub ameninţarea execuţiei a 1000 de tineri ce fuseseră arestaţi de comunişti pentru că demonstraseră în favoarea suveranului lor.

Să spună Mircea Băsescu, fratele preşedintelui, că Traian ar fi stat cu izmenele în vânt în faţa pistolului lui Vîşinski este o prostie scuzabilă doar de insolaţia estivală.

De fapt, cel mai bine a spus-o chiar Majestatea Sa când, la întrebarea unui reporter BBC legată de acuzele de trădare enunţate de Traian Băsescu, Regele a spus atât:

„Nici măcar nu merită să reacţionez la aşa ceva, pentru că este un lucru atât de mărunt, ştiţi bine asta. Şi acesta este genul. Cu cât sunt mai mărunte jignirile sale, cu atât el se crede mai important. Nu ar putea să îmi pese mai puţin de ceva”.

Cuvintele sunt de prisos. Cum spuneam, nobleţea nu se cumpără la magazin. O ai sau nu o ai.

Aducându-mi, însă, aminte de condamnarea comunismului şi de toţi acei oameni care au sfârşit în puşcării, gândindu-mă la suferinţa unui monarh ortodox rupt de ţara sa natală de către o grupare politică de atei cu patru clase, nu pot să nu pun la îndoială sinceritatea şi pregătirea preşedintelui Băsescu când condamnă orice în istorie.

Românul pudibond de la Realitatea şi bestia sadică de pe stradă

Standard

Aseară, pe Realitatea TV, prostia s-a revărsat din nou, din mintea editorilor, direct pe micul ecran.

O primăriţă de nu-ştiu-unde a fost filmată în timp ce dansa la o petrecere populară, cu tricolorul pe piept, alături de alţi invitaţi.

Setea de senzaţional, dar şi prostia grămadă, au produs, împreună, o burtieră senzaţională: „Dansul lasciv al primăriţei”. Dacă nu aţi văzut emisiunea, vă rog să mă credeţi pe cuvânt că „lasciv” este ultimul lucru la care te gândeai când te holbai la bâţâiala alesei.

Femeia, de fapt, se bălăngănea puţin. Minţile luminate cu lanterna din Realitatea au bântuit satul respectiv în setea lor după senzaţional, microfonul fleşcăindu-se în faţa fiecărui intervievat: „Doamna reporter, doamna noastră primar a dansat ca toată lumea”. Sau: „Doamna reporter, da’ ce-a făcut, doamnă dacă a dansat?”. Sau: „Doamna reporter, doamna noastră primăriţă e cea mai bună. A făcut şcoală, a făcut drumuri, a pietruit străzi, a băgat gaze, ce aveţi cu ea, că a dansat?”.

Reporteriţa, aflată în investigaţia vieţii ei, râcâia rahatul: „Dar, totuşi, avea tricolorul pe piept!”.

Cu alte cuvinte, faptul că stimabila guristă de la TV, cu microfonul între buze, făcea un lucru dintre cele mai obscene, încercând să distorsioneze un fapt divers, transformându-l în ştire de senzaţie nu conta în faţa dansului „lasciv” pe care primăriţa şi l-a permis.

Ştirea a fost comentată în studio, fiind prima dată când Dragoteasca mi-a devenit simpatică: „dar ce-aveţi cu femeia, a dansat, ce, trebuia să stea cu mâinile pe piept?”.

Subiectul s-a răsuflat pentru că toată lumea din studio a fost de acord că dansul nu era nici pe departe lasciv.

Totodată, lascivii reporteri ai Realităţii au ţinut să sublinieze că au sunat-o pe femeie toată ziua, iar nenorocita de primăriţă nu le-a răspuns la telefon. Vă daţi seama ce zi a avut primăriţa? Cine îi plăteşte daunele morale pentru hărţuirea asta făţişă, de prost gust?

Pe ce s-a bazat ideea unei asemenea ticăloşii, între multe altele, atât de dese, de la televiziunile româneşti?

Simplu: Românul este cuminte, pudic, cinstit, curat, iar o primăriţă (femeie) care dansează nu poate fi decât o zdreanţă/curvă/bagaboantă numai bună de blamat.

Aşa suntem noi, românii, pudici şi cu frica lui Dumnezeu, nu?

Tot ieri, citeam pe observatorulph.ro unul dintre cele mai sinistre materiale de presă din ultimul timp. Portalul de ştiri prezenta, cu pozele de rigoare, un câine agăţat cu capul în jos. Animalului îi curgea sânge din cap, fiind ucis cu pietre şi prin alte metode barbare specifice, desigur, unui popor bând, pudic şi de treabă, aşa cum e poporul român.

Nişte bestii au omorât un căţel al străzii chinuindu-l groaznic, folosind metode medievale.

Bestiile care ar trebui cel puţin arestate pentru fapta lor au măcelărit un animal nevinovat, născut pe stradă, pentru că au avut puterea, neobrăzarea, lipsa de discernământ, dar şi certitudinea că în România pentru un asemenea măcel îngrozitor, intolerant, de o demenţă rară, nimeni nu păţeşte nimic.

De ce reporterii şi-au bătut joc de o primăriţă? Pentru rating, o să spuneţi. Aveţi dreptate. Totuşi, s-au discreditat în faţa opiniei publice printr-un material tabloid de prost gust.

De ce au omorât nişte bestii din oraşul Plopeni un căţel al străzii, agăţând hoitul câinelui măcelărit, cu capul în jos, în faţa unui bloc de locatari cinstiţi? Pentru că, fără dubiu, sunt psihopaţi, numai buni de băgaţi în puşcărie.

În ţara în care bestialitatea, neobrăzarea şi jumătatea de măsură îşi dau mâna, dominând mediul public, cele două întâmplări au un numitor comun: făptaşii, fie ei reporteri care şi-au bătut joc de un om, sau ticăloşi care au chinuit un animal nevinovat nu vor păţi niciodată nimic.

În România, anormalul a intrat, deloc pudic, în normalitate.

Romania, burn in Hell

Standard

Unul dintre tabloidele autohtone pline de ţâţe şi omoruri publica ieri un mini-interviu cu o prietenă bună a baschetbalistului american ucis.

Femeia şocată de crima transformată în show „prime-time” în România îi adresa jurnalistului o ocară, care a fost transformată de Click/Cancan/Libertatea (unul din ele, nu mai reţin exact unde am citit) într-un blestem generalizat la adresa naţiei. „Să ardeţi în iad, Românilor” – cam aşa titra fiţuica tabloidă mesajul americancei.

Eu, unul, cred că cetăţeanca de culoare a fost enervată de telefonul ziaristului român şi îi adresa obrăznicăturii acest mesaj în cel mai personal mod cu putinţă.

Însă, dacă, presupunând că prietena baschetbalistului chiar se referea la noi, toţi de aici, se cuvine să facem câteva completări.

Explicaţiile sunt binevenite pentru ca doamna îndoliată de peste ocean să înţeleagă exact că prietenul ei ghinionist s-a nimerit să „beneficieze” doar de grija specială a unui sistem al batjocurii, în care siguranţa noastră, a fiecăruia, reprezintă doar un loz dintr-o loterie a subzistenţei.

Noi, toţi de aici, stimată doamnă americancă, suntem deja în iad. Bietul dumneavoastră amic a avut doar neşansa de a ni se alătura, nu numai în sport, viaţă de noapte, bucurii şi ghinion, ci şi în moarte.

Prietenul dumneavoastră ar trebui, stimată doamnă, să primească, post-mortem, cetăţenia română.

A murit aşa cum mulţi dintre noi o facem. Călcat în picioare, tratat în bătaie de joc la spital, cu un certificat de deces agăţat de degetul mic în care stopul cardiac înlocuieşte, stereotipic, malpraxisul.

Noi, stimată doamnă americancă, murim zilnic aşa.

Noi, românii ăştia din iad, murim între fiarele contorsionate ale Loganului, pentru că, doamnă, în România banii pentru autostrăzi au fost furaţi demult, rămânând din aceste embleme ale siguranţei noastre doar schiţe desenate pe hârtie şi o taxă de drum pusă, parcă, tot pentru ca însuşi dracu’ să râdă şi cu dosul de noi.

Iar la spital, în România, doamnă americancă, nu se moare, ci se omoară.

Noi, cei care murim zilnic, vă salutăm de aici, din iad, şi vă asigurăm că marea majoritate nici măcar nu merităm asta.

La fel ca şi prietenul dumneavoastră, fratele nostru baschetbalist, americanul, Dumnezeu să-l odihnească!

Preluat de pe http://www.actualitateaprahoveana.ro

Ponta Păstorel, nimeni nu-i ca el

Standard

Adevărul.ro scrie despre fabula publicată pe blogul preşedintelui PSD, Victor Ponta, creaţie care se potriveşte, pe alocuri, cu acuzele Opoziţiei la adresa tandemului Traian Băsescu – Emil Boc, anume stăpân-slugă. Fabula începe spunând că marea criza economică mondială a lovit şi „lumea animală”. Regele junglei, un leu „ales pentru un nou mandat”, văzând că „jivinele” îl critică pentru măsurile pe care le ia, s-a gândit să arunce toate acuzaţiile în spatele unui „supus docil”, cu minte „de copil”, care o să facă tot ce-i va spune gura lui „zeiască”.

FABULA PAPAGALULUI

«Criza mondială
A lovit
Subit
Şi lumea animală.

Leul, alesul ei pentru un nou mandat,
A constatat
C-au început supuşii să îşi arate colţii:
Îl acuzau cu toţii

Că-n loc de vreo măsură,
El stă numai în chefuri, dezbină şi înjură,
Crezându-se-mpreună cu-o haită de lachei,
Descins din neam de zei.

De-aceea, enervate,
Jivinele-şi făcură şi ele sindicate,
Să poată protesta în mod organizat.
Speriat,

Văzând conducătorul că gluma se îngroaşă,
Că poate să o ia chiar dânsul pe cocoaşă,
S-a gândit,
C-ar fi mai potrivit,

Să-ndrepte ura turmei spre un supus docil,
Cu minte de copil,
Care să nu grăiască
Decât ce-o să audă din gura lui zeiască.

Încântat
De propria-i idee, îndată a chemat
Un papagal ce-n juru-i se gudura mereu
Şi-l imita la greu:

– Prietene, îi spuse cu aer de magistru,
De astăzi tu vei fi un mare prim-ministru!
– Dar eu sunt mic,
O, rege,
Şi nu pricep nimic

Din ce se-ntâmplă-n junglă cu criza mondială!
– Hă, hă! Faci o greşeală:
Pricep doar eu, tu n-ai nevoie să te-agiţi,
Ci numai să imiţi,

Ca orice papagal,
Cuvintele rostite de Leul genial!
Vei fi, de ai habar,
Un fel de… avatar.

Hai, vino, să te-nvăţ acum ce ai de spus,
Din zori până-n apus!
Şi micul papagal, destoinic, a-nvăţat
Politica de stat…

De-atunci el se tot bate
Cu zeci de sindicate,
Iar Leul, liniştit, netemător, etern,
Le-arată tuturor că hiba-i la guvern.

În fabula aceasta, MORALA ne învaţă,
Că oricine în viaţă
Chiar scapă de scandal,
Când are „papagal”!

Sursa: http://blogponta.wordpress.com/

Aţi râs?

Precum Ştefan Hruşcă, etern-căutătorul baladelor româneşti, Victor Ponta spune, pe propriul blog, că a primit această fabulă de la popor şi, pentru că, normal, i-a plăcut, a decis să o publice.

Nu ştiu dacă în acest moment cineva din sediul PSD se tăvăleşte pe jos de râs, emoţionat fiind de zicerea baladei populare publicată pe platforma de informare a liderului celui mai puternic partid de opoziţie din România, mie, unuia, mi se pare că pierderea a cel puţin 20 de minute cu o asemenea tâmpenie (citit, corectat, râs, publicat pe blog) denotă doar puerilismul unui copil bătrân.

Trecând peste neseriozitatea mesajului, Ponta nu realizează că jivinele din fabulă reprezintă, până una-alta, poporul român, iar turma de oi nu este electoratul PDL, ci acelaşi popor.

Îi mai sugerez eu, acum, amuzantului domn Ponta, o altă baladă, numai bună de băgat atât pe blogul personal, cât şi în platforma sa electorală.

 

Crinul şi Cânepa

În zori de dimineaţă,

Adică pe la 12,

Îl sun cu disperare,

Am tremurat în voce.

 

El, nesimţitul naibii,

O floare şi doi crini,

Nu vine la moţiune,

E obosit puţin.

 

Duc opoziţia singur

Şi jur, e foarte greu,

Fac tumbe cu maşina,

Vorbesc la R-teveu.

 

Ameninţ procurorii, că vin eu la putere,

Şi când ajung acolo, nu dau deloc o bere.

Justiţia e coruptă, şi ar trebui închisă,

Cu mine la putere, o să uitaţi de criză.

 

Soluţii am destule, votaţi-mă, vă rog,

Şi veţi vedea dreptatea, nu ca acum, cu Boc.

Voi pune drept-miniştrii, în multe portofolii,

Năstase şi vanghelii, opreşti şi alte molii.

 

Cu Mazăre şi Mitrea spre Rusia vom purcede,

Vom evada din NATO, ca Putin să se-mbete.

De fericire multă, şi Oprişan va bea,

Iar Seche şi Nea Nelu un premiu îmi vor da.

 

Votaţi-ne, români, că merităm, pe bune,

Soluţii nu avem, însă producem spume.

PS: M-am plictisit, oricum, aţi prins ideea.