Endlösung 2011

Standard

Când ignoranţa şi jumătatea de măsură înving bunul simţ, istoria scrie episoade sinistre.

Atunci când eradicarea unei probleme, pe lângă care naţiunea s-a scobit în nas, trecând nepăsătoare, zeci de ani, se traduce, simplist, prin crimă, poporul derapează de pe drumul civilizării.

În secolul XXI, România reinventează Soluţia Finală, de data asta pentru animalele fără stăpân.

Incapabilă să ducă un proiect de lege până la o formă finală concretă, neinterpretabilă, clasa politică şi-a dat, încă odată, măsura incompetenţei sale: Parlamentul aruncă în sarcina autorităţilor locale variantele de rezolvare a problemei patrupedelor comunitare, reducând soluţiile la trei: stradă, moarte, adăpost.

Stradă

Numai o adunătură de ignoranţi putea propune, pe lângă eutanasie sau cazarea animalelor în adăposturi, soluţia privitoare la aruncarea acestora, după sterilizare, înapoi, pe stradă.

O soluţie medievală, ticăloasă, pentru că: se aruncă un animal castrat între maşini, pentru a se aştepta moartea naturală (castrat, acesta nu se mai înmulţeşte), sau moartea prin întinderea maţelor sub o anvelopă grăbită, sau schilodirea ori schingiuirea amărâtului de către drept-credincioşii noştri semeni creştin-ortodocşi.

Nu aş fi crezut că, în anul 2011, trebuie să îi mai explic cuiva de ce este aberant ca un animal fără stăpân să fie lăsat, nesupravegheat, pe stradă, în voia sorţii.

Strada aduce, pentru un animal speriat, dezorientat, hăituit, dezvoltarea exacerbată a instinctului autoapărării.

Un câine atacă şi când este steril, nu numai atunci când se află în timpul ritualului de înmulţire. Un câine poate muşca trecători, femei, copii, bătrâni, poate produce accidente de circulaţie sau, foarte important, un câine se poate, şi el, îmbolnăvi.

Cred domnii de la Parlament că bietele animale nu suferă decât de hormoni în exces? Ce facem cu un căţel al străzii bolnav de râie, cancer, inimă sau orice altceva?

Aşteptăm să moară, eventual să se zbată cu spume la gură în mijlocul străzii, nu? Pentru că, nu-i aşa, nici cu oamenii nu ne comportăm, neapărat, diferit.

De ce am face-o cu un biet căţel care nu are nici o vină că se află în faţa ta mârâind – semn de teritoriu apărat – sau bucuros, dând prietenos din coadă?

S-au uitat distinşii aleşi care au dat cu cartelele pentru a vota o asemenea porcărie, vreodată, în ochii unui căţel?

Ştiu distinşii parlamentari că şi câinii mor de aceleaşi boli ca şi oamenii? Au văzut, vreodată, un câine agonizând?

O astfel de propunere denotă, în primul rând, lipsă de compasiune, în general. Nici de oameni nu le pasă, darămite de animalele care sunt pe stradă exclusiv din vina noastră, a tuturor.

Moarte

Ploieştiul, la fel ca întreaga ţară, a ajuns în situaţia de a nu mai controla fenomenul înmulţirii animalelor fără stăpân dintr-un motiv simplu: lipsa unei viziuni corecte, din partea celor care ne conduc, a noţiunii de normalitate, civilizaţie.

Eutanasia poate reprezenta, din păcate, o soluţie, în acest moment. Vă rog să mă credeţi că spun asta cu durere în suflet: am câini, iubesc câinii. Sunt unul dintre demenţii ăia care iau câini de pe stradă şi îi îngrijesc. Căţeaua Rita şi câinele Bobby pot confirma asta. Căţelul Maxim a murit acum trei săptămâni, la vârsta de zece ani. Şi el a fost „cules” la fel, de către soţia mea, când avea o lună şi stătea singurel, înfrigurat, lângă un gard, pe stradă.

Am şi trei pisici, dintre care ultima achiziţie, Negruţa, a fost aruncată peste gard, în curtea noastră, într-un sac de gunoi, când avea vârsta de aproximativ două luni. Acum doarme în pat, este vaccinată, deparazitată şi, când va împlini zece luni, sterilizată.

Revenind la eutanasie, vă întreb ceva cinic, însă realist: Ce facem cu zecile de mii de cadavre de câini? Improvizăm, ca la Auschwitz, câteva furnale? Vă imaginaţi aşa ceva în secolul XXI?

Moartea, însă, poate reprezenta o soluţie, dacă nu ar exista varianta trei, singura corectă, din punctul meu de vedere.

Adăpost

O să mă critice unii, reproşându-mi că şi oamenii sunt chinuiţi, umblă pe străzi, fără adăpost, sunt rău trataţi, batjocoriţi, bătuţi, mor de frig sau de boli, într-un sistem primitiv, aşa cum este sistemul social şi cel sanitar românesc.

Da, aveţi dreptate, statul este obligat, conform Constituţiei şi a drepturilor omului general valabile într-o civilizaţie, să asigure condiţii pentru un trai demn.

Statul nu are bani ca să construiască adăposturi, cămine şi alte centre pentru copiii şi oamenii străzii? Să facă rost de bani!

Să îl obligăm, printr-un alt proiect de lege (că la Constituţie nu se mai uită nimeni) să nu ne mai eutanasieze cetăţenii prin lipsa unei asistenţe sociale adecvate, prin servicii medicale precare, prin indolenţa funcţionarilor şi prin bătaia de joc care ne rânjeşte la fiecare ghişeu administrativ.

Să obligăm statul să îşi facă datoria, aşa cum şi noi, ca cetăţeni, ne-o facem, plătind impozite şi taxe. Mici, mari, este discutabil. Mi-ai cerut o sumă, ţi-am plătit-o. Tu respectă-mă, conform drepturilor mele!

Şi, dacă impozitele sunt mici, nu o să te cred decât după ce, pe lângă stadioane de milioane de euro, văd măcar cinci adăposturi noi pentru copiii străzii, centre de plasament şi adăposturi moderne pentru animalele străzii, în fiecare mare municipiu al ţării.

Atunci tu, stat, devii corect în relaţia cu mine, cetăţeanul.

Nu sunt de acord cu jurnalistul Dragoş Pătraru în privinţa strângerii de fonduri, prin constituirea de asociaţii, pentru adăposturile de câini, însă acesta are toată dreptatea atunci când îi acuză de ignoranţă pe cei care dau doar din gură şi nu fac nimic real pentru animalele fără stăpân.

Nu este o soluţie să îi hrăneşti în faţa blocului. Un câine trebuie să stea în casă, supravegheat, asistat medical, sau în curte, după caz.

A arunca o bucată de pâine unui căţel amărât nu te civilizează, dacă nu îl iei şi în braţe şi îi asiguri siguranţa reală, departe de stradă.

Singura soluţie corectă, pe care nişte conducători civilizaţi ar trebui să o adopte fără ezitare, este o campanie de strângere şi adăpostire, în condiţii civilizate, a animalelor fără stăpân, pe toată perioada vieţii.

Construirea de adăposturi – asta trebuie făcut. Sunt cheltuieli pe care trebuie să ni le asumăm, în mod firesc, aşa cum ani de zile am putut să trecem, nepăsători, pe lângă câini încovrigaţi, fără să luăm nici o măsură.

Sunt un milion de câini pe străzile din România? Un milion de locuri de cazare să faceţi! Sunt un milion de copiii ai străzii? Să le construiască statul un milion de locuri de cazare, de şcolarizare, de tratament medical!

Aşa ar proceda orice ţară civilizată. Statul are dreptul de a mă spolia pe mine de bani, dar are, totodată, obligaţia ca să nu lase nimic din ceea ce înseamnă ordine socială la voia întâmplării. De fapt, asta este obligaţia primordială a statului.

Aştept să văd dacă suntem europeni sau doar un neam de barbari fără speranţă de trezire.

Legea animalelor fără stăpân înclină deja spre Evul Mediu, dar poate că autorităţile locale vor da un exemplu corect în faţa opiniei publice. Mingea este în terenul lor.

Dle Mateucă, dincolo era mai ieftin

Standard

Îi sunt dator dlui Mateucă pentru că a promovat Actualitatea la Co-media locală. Am simţit această datorie demult – ceva mă împingea să mă regăsesc printre cei aproximativ 300 de cumpărători săptămânali ai publicaţiei la care dl. Ghiţă Mateucă lucrează.

Sigur, altPHel este hebdomadarul la care am colaborat şi eu timp de doi-trei ani. Era perioada în care dl. Mateucă, încă angajat bugetar, scria sub pseudonim. E de înţeles. Condeiul domniei sale lovea în angajații din presă, iar fiecare dintre aceștia are și prieteni, ba la notar, ba la primar, ba la muzeu. Şi atunci, ca şi acum, sunt mulţi oameni care l-ar învârti pe rotisor, la propriu. Pentru că figuratul, drept contrapartidă, este dificil: dl. Mateucă scrie relaxat, logic, acid şi foarte haios. Omul e deştept! Iar mulţi din presă sunt slab pregătiţi.

Dl. Mateucă mă scoate, aşadar, niţel dator, motiv pentru care ţăranul Johann din mine simte nevoia să-i facă domnului Minel o confidenţă: Prin 2005, când scriam la Gazeta Prahovei (aşa se numea pe atunci, a trebuit să vină Dan Dimache să reinventeze marca în Gazeta de Prahova), dar mai aruncam cu texte, săptămânal, şi la altPHel, mă îngrozea ziua de vineri.

În fiecare vineri veneam la redacţia Gazetei unde, dintr-un colţ, de după o perdea, patru ochi mă priveau, răutăcioşi. Acolo erau două colege care participau, în mod frecvent, la succesul Co-mediei. Săptămânal, apăreau la rubrica scrisă de dl. Mateucă, iar eu, fără să fiu întrebat nimic de gâlceava lor cu scrisul, din perspectiva Co-mediei (chiar nu-şi permiteau!), mă băgam rapid la mine în birou, ca să nu dau ochii prea curând cu persoanele rănite în „amor”.

Acolo, după perdea, se răsfoia, evident, altPHel. La mine în birou, odată cu prima cafea, la fel. Râdeam cu lacrimi, sughiţând, cu mâna la gură, să nu intre careva, eventual chiar „inculpatele” – ar fi fost jenant.

De două ori am fost întrebat cine e T. Toma, niciodată nu am dezvăluit numele lui Ghiţă Mateucă, pentru că, aşa cum spuneam, omul lucra într-un sistem bugetar, unde se pot întâmpla multe, atunci când tot felul de frustraţi vor să se răzbune pe tine. „Chiar nu-l cunosc, nu stau pe la altPHel, în redacţie, când se scriu materialele” – bună scuza, nu?

Dle Mateucă, pentru că nu am fost sifon, atunci, mai scădem din datorie?

Şi dacă am trecut la confidențe, îţi poţi dumneata imagina ce a însemnat pentru mine Actualitatea Prahoveană şi ultimii cinci ani de eforturi pentru a susţine acest titlu? Măcar în cifre, îţi pot detalia eu, în mare: 10 miliarde în cinci ani. De unde i-am avut, nelucrând în altă parte decât la mica mea editură (15 titluri), niciodată la un alt privat sau, mai rău, la stat? Tot eu vă spun: Din opt credite plus alte datorii la diferite persoane de bine.

Din acest motiv, dle Mateucă, m-a rănit, în orgoliul propriu şi personal, pe persoană fizică, miştocăreala asocierii şi apelativul „semidirector”, dar și alte mici mizerii, știți bine la ce mă refer. Restul răutăţilor gratuite, nu stau să număr ultimii cinci ani de apariţie în rubrica dumitale din altPHel, nu compensează, deloc, un serviciu de promovare început, desigur, din pură colegialitate, ajutor, etc.

Revin cu rugămintea de a mai parcurge odată, cu mai multă atenţie, textul în care faceţi referire la jignirile aduse de subsemnatul. Poate îmi răspundeţi la întrebările enunţate. Şi, vă rog, fără referinţe la colegialitate sau promovare.

Dacă demersul dumitale ar fi fost sută la sută corect, te asigur că nu mă simţeam jignit, în nenumărate rânduri, de condeiul domniei tale. Ci doar amuzat  de o critică corectă, în ton cu menirea rubricii (bine, recunosc, şi nervos că a scăpat vreo nenorocire de la corectură).

www.actualitateaprahoveana.ro, 5 noiembrie 2011 09:27:21

„Legătura dintre „semidirectorul” Ignat, ţăranul Johann şi obiectul muncii tale, Ghiţă? Aud?

Mai pe scurt, de ce te-a penetrat grija unei asocieri transparente  de acum cinci ani publicată chiar în caseta redacţională a unui ziar încât ai scremut o glumă, dacă nu proastă, cel puţin puerilă ? De ce, Mateucă, de ce?

Termenul de „baladă” este „la mişto”, Ghiţă, gândindu-mă la demersul pueril al lui Ponta, adresându-i şi eu liderului PSD un răspuns în răspăr, după forma şi asemănarea mesajului său public din acea postare de pe blog. Adică în bătaie de joc, Ghiţă, în spiritul termenului „baladă” folosit de subsemnatul în textul incriminat cu atâta măiestrie de dumneata. „Balada lui Ponta” – mişto, nu?

Uite, îţi mai dau un subiect de investigaţie, până săptămâna viitoare ai timp să te documentezi: am rude în Germania şi cu numele de familie Tischler!

Caută bine în dicţionare şi aştept să descoperi că Ignat nu e numai ţăran, adică Bauer, ci şi tâmplar. Astea erau numele de familie săseşti de prin Sibiu, multe împrumutate după denumirea breslei străbunicilor.

Cât priveşte dezacordurile, da, ai dreptate, am greşit. Graba strică treaba. Simplu şi grosolan.

Ca şi tine, Mateucă.

PS: Ai două greşeli în text, ambele plecate din graba cu care ai tastat. Nu fac caz, doar te atenţionez, că şi eu păţesc asta destul de des.”

 

Senzaţional / Eugen Cristescu în conflict cu Moş Crăciun: Sa moară mă-ta, daca te prind pe strada mea, te împuşc. Vreau să stârpesc minciuna!

Standard

Vă rog să mă credeţi că tremur când scriu rândurile astea. Tocmai am intrat pe site-ul incomodph.ro şi am terminat de citit un material devastator scris de jurnalistul Eugen Cristescu.  Mi-e şi frică să formulez vreo concluzie. Doar atât vă spun: prietenul Eugen a alungat Crăciunul! Dar ce zic eu alungat, efectiv i-a dat să zacă! Citiți și vă cutremurați.

www.incomodph.ro 06 decembrie 2010, ora 02.15

Eugen Cristescu

Moş Nicolae nu există. Îl împuşc cu mâna mea, fie şi în vis

…şi uite asa mai trece un an si pana vine noul Mos Nicolae trebuie sa fim cuminti, sa nu mintim, sa nu furam, sa luam note mari, intr-un cuvant sa fim sfinti. Copilul nu stie ca al lui parinte e lovit de criza si nu isi poate permite sa ii cumpere ceva, iar parintele nu se poate scuza luand tot neamul lui Boc la tranta, tot asa cum renii se lupta cu nametii, ca darurile sa ajunga, iluzoriu, in ciorapii copiilor. Lantul de minciuni continua si atunci iti vine, copil fiind sau matur sa zici…Da-te-n mortii ma-tii, mai mosule. Mai bine nu existai si ala care te-a inventat, mai bine o sugea in loc s-o scrie.

Sa te ia dracu mosule si sa te duci invartindu-te in Laponia ta imaginara si daca te mai prind prin preajma casei mele o sa scot pistolul si o sa iti trag un glonte direct in cap, ca sa vada si ma-ta si tac-tu ce bine e fara tine, fara minciunile tale.

Tu, cretinule cu parul alb si barba pana in pamant sa te duci invartindu-te cu sacoteiul tau rosu si sa mori in cele mai cumplite chinuri. Te urasc la fel de mult precum urasc minciuna si falsitatea pe care o reprezinti. Esti doar o imagine, doar o pata a copilariei care nu a lasat nimic bun in urma. Ne-ai “invatat” cum sa ne lasam amagiti de mincinosi ca tine, de bosorogi care mustesc de ipocrizie, chiar daca ne zambesc cald si ne pun pe picoarele lor, ca sa le soptim la ureche ce ne dorim mai mult.

Pentru mine nu existi. Iar daca vrei sa demonstrezi contrariul nu iti ramane decat sa imi aduci ce imi doresc cel mai mult pe lumea asta. Norocul meu e ca nu-mi fac iluzii, ca sa n-am deziluzii, ca altfel te-as cauta si in gaura de sarpe daca mi-ai promite si nu te-ai tine de cuvant.

Asa ca, sa moara ma-ta, daca te prind pe strada mea, te impusc. Nu de alta, dar vreau sa starpesc minciuna/ falsitatea si cred ca cel mai corect ar fi sa incep cu tine. Cu siguranta copiii ar creste mult mai sanatos fara tine!!!

Integral http://www.incomodph.ro/parerea-mea/mos-nicolae-nu-exista-il-impusc-cu-mana-mea-fie-si-in-vis.html

Eutanasia televiziunilor de ştiri continuă

Standard

Nu ştiu dacă aţi urmărit Realitatea (lui Elan) de curând. Vă oripilez eu, dacă nu aţi apucat să vizionaţi, în direct, ultimele ruperi de ştiri (breaking news). Încep cu prezenţa din studio, la fel de sinistră pe cât şi subiectul abordat: despre eutanasie discutau distinşii Victor Ciorbea şi Miron Mitrea.

Subiectul analiza un caz recent: o femeie a anunţat că doreşte să i se aprobe procedura de eutanasie, pentru că nu mai suportă sărăcia sa, dar şi a fiicei sale care este handicapată. Primăria i-a retras bietei fiinţe ajutorul bănesc pe care aceasta îl primea până acum.

Subiectul, desigur, este abordat în stilul românesc. Lasă-mă să te las-ul reporteriţei a bălmăjit ceva despre sărăcie, în toată splendoarea sa, nu despre vreun proiect legislativ pe tema de care am amintit mai devreme, ori, Doamne-păzeşte!, propuneri ce vizează protecţia socială.

„Chiar aşa au ajuns românii, domnule Mitrea?”. Fostul ministru al Transporturilor o aprobă, dând compătimitor din mustaţă: „Da, doamnă, este multă sărăcie”.

Subsemnatul, cutremurat, am primit această veste şocantă, la fel cum, acum câţiva ani, atunci când Mitrea conducea Ministerul Transporturilor, auzeam despre şpăgile date de cei care reparau drumuri şi căi ferate.

Acum, Mitrea plânge, alături de reporteriţa Realităţii.

Nu am mai suportat şi am încercat o altă rupere de ştiri la celălalt rinichi al pacientului, şi anume RTV (televiziunea lui Sebi). Aici, doamnelor şi domnilor, pur şi simplu se lătra. Invitaţii lătrau unii la ceilalţi, moderatorii – părtinitori, manipulatori, la fel ca şi foştii lor colegi de pe statul de plată al lui Elan.

Nu vă mai povestesc şi despre Antena 3 (Felix TV), că de acolo nu mai am demult pretenţii. Fata aia cred că ia câte o stacană de steroizi înainte de fiecare emisiune, astfel nu înţeleg cum, de la atâtea istericale, nu pică lată în studio, să o care, leşinată, Gâdea şi cu Ciutacu afară din emisie.

Mă întorc la Realităţi. De ani de zile, am tot sperat că, la câţi bani se pompează acolo, la cât de uşor le este cu ce logistică deţin, vor deveni CNN-ul ăla românesc despre care tot ei vorbesc, uneori.

Stau să mă gândesc, oameni buni, ce i-a oprit să o facă. Pentru că, dacă privim din punct de vedere al suptului prin batistă, vorba lui Vântu, performanţa prin echilibru şi imparţialitate le-ar fi adus de zece ori mai multă putere, audienţă, credibilitate, cu care ar juca meschina carte a manipulării mult mai eficient (că asta vor patronii din spatele lor, de fapt).

Dacă Realitatea era CNN, astăzi, nu era nici SOV în situaţia de a fi cărat, cât e ziulica de lungă, în scaunul său, de la Parchet acasă şi înapoi.

Un om care plăteşte pe marca Academia Caţavencu peste zece milioane de euro, aşa cum a făcut-o SOV, în perioada sa de glorie, trebuie să aibă ceva în cap, în afară de fumul de Cohiba cubanez.

Şi atunci de ce greşesc toţi atât de mult, când, de fapt, schema este simplă: faci televiziune premium de ştiri, imparţială, cu oameni de bun simţ, pregătiţi, ai audienţă, câştigi o credibilitate durabilă, cu care, pe termen lung ( timp pe care ai avantajul că ţi-l permiţi, având bani), după care cuvântul tău reprezintă TOTUL, eşti sursa aia credibilă la care cască toţi gura, cu respect, iar pe această bază toţi banii vin la tine, vorba ăluia cu „toate fetele”.

De ce să faci mizeriile pe care le vedem, zilnic, la Realitatea TV, preluate şi de RTV, duse la paroxism de Antena3, când ai toate resursele ca să construieşti ceva diferit, performant, care să dureze un secol?

De ce cheltuiesc unii atât de mult ca să se facă de rahat, când ar fi putut să facă ceva de calitate care să le aducă, la final, mult mai multă influenţă şi bani decât acumulează acum, prin stilul ăsta tabloido-isteric de doi lei? De ce, mogulilor, de ce?

Băiatul de 12 ani Fidel Castro i-a scris o scrisoare lui Roosevelt în care i-a cerut o bancnotă verde de zece dolari

Standard

În 1940, un băieţel de numai 12 ani domiciliat în Cuba îi scria preşedintelui american Franklin Roosevelt, cerându-i, într-o engleză stricată, 10 dolari. Acel băieţel era nimeni altul decât Fidel Castro. Scrisoarea către preşedinte a fost păstrată în Arhivele Naţionale de Stat ale SUA, fiind publicată de BBC News.

Santiago de Cuba, 6 Noiembrie 1940

Domnului Franklin Roosevelt, preşedintele Statelor Unite

Bunul meu prieten Roosevelt, nu ştiu bine engleza (I don’t know very english), dar ştiu cât să-ţi scriu. Îmi place să ascult la radio şi sunt foarte fericit pentru că am auzit la el că vei fi preşedinte pentru o nouă perioadă. Am 12 ani, sunt doar un băieţel, dar gândesc foarte mult (sic!), dar nu cred că îi scriu preşedintelui Statelor Unite (…).

Dacă ai vrea să îmi dai o bancnotă verde de zece dolari americani, mi-aş dori să am una dintre acestea.

Adresa mea este :

Sr. Fidel Castro,

Colegio de Dolores

Santiago de Cuba,

(indescifrabil) Cuba

Nu prea ştiu engleză, dar ştiu spaniolă, şi presupun că tu nu ştii spaniolă dar ştii engleză, pentru că tu eşti american, iar eu nu sunt american.

(indescifrabil)

APH DEZVĂLUIRI: Volksbank lasă Sinaia fără Telegondolă/ Procedura de executare silită aprobată de instanţă

Standard

„NOTIFICARE. Subscrisa Volksbank SA, către SC Dunărea IFN SA: Conform prevederilor Contractului de credit pentru investiţii 164/BUA/2007, încheiat între bancă, în calitate de creditor, şi SC Dunărea IFN, în calitate de împrumutat, având ca obiect finanţarea proiectului „Telegondola SINAIA”, SC Dunărea IFN înregistrează la data prezentei 84 de zile de restanţă.

VĂ RUGĂM SĂ LUAŢI MĂSURI PENTRU LUAREA ÎN POSESIE A BUNULUI FINANŢAT conform contractului de credit pentru investiţii, întrucât la îndeplinirea celor 90 de zile restante vom începe procedura de executare silită a garanţiilor care fac obiectul contractului de credit”.

 

Scandalul dintre Primăria Sinaia şi societatea Dunărea SA plecat de la realizarea unei investiţii importante pentru oraşul Sinaia, aşa cum este telegondola inaugurată în 2007, a căpătat, deja, tente dramatice, după ce oraşul de pe Valea Prahovei riscă să rămână fără acest important obiectiv, la propriu, prin executarea silită asupra societăţii de Transport Urban Sinaia, în speţă a Primăriei Sinaia, cea care a deţinut calitatea de utilizator al sistemului de transport pentru turişti. Mai precis, în urma refuzului de a mai plăti ratele de leasing pentru telegondolă, aceasta ar putea fi luată din Sinaia de către creditor şi mutată în altă locaţie.

Primăria Sinaia, prin casa de avocatură care o reprezintă, a făcut recurs la executarea silită, însă instanţa a respins apelul administraţiei locale. Judecătorul a considerat cererea de suspendare provizorie a executării silite ca fiind neîntemeiată, încheierea instanţei nefiind supusă căilor de atac.

Dedesubturile contractului prin care Primăria Sinaia a făcut un contract de leasing pentru telegondolă, în loc de contract de credit, preferând pentru accesarea finanţării investiţiei o firmă de intermediere leasing, care îşi ia şi aceasta cota parte, în mod natural, prin comisionarea intermedierii de finanţare, le aflăm în rândurile care urmează.

Continuarea în http://www.actualitateaprahoveana.ro